IPS Ierotheos: Schimbarea la faţă a lui Hristos

Schimbarea la Faţă a lui Hristos, pe Muntele Taborului, a avut loc cu puţin timp înainte de Patima Lui, şi anume cu 40 de zile înainte ca Hristos să pătimească şi să fie răstignit. De altfel, scopul Schimbării la Faţă a lui Hristos a fost acela de a-i întări pe ucenici în credinţa că El este Fiul lui Dumnezeu, pentru a nu fi zdruncinaţi de cele câte aveau să vadă în zilele următoare. În troparele Bisericii se vădeşte acest adevăr. Într-unul dintre ele psalmodiem: „Mai înainte de cinstita Crucea Ta şi de Patimă, luând pe cei mai aleşi dintre sfinţiţii ucenici, Stăpâne, în muntele Taborului Te-ai suit…”. Şi în Condacul praznicului se spune: „dacă Te vor vedea răstignit, au să cunoască Patima cea de bunăvoie şi lumii să propovăduiască că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui”.

De aceea, Schimbarea la Faţă a lui Hristos ar fi trebuit să se prăznuiască, în mod normal, în luna martie, în funcţie de data la care se prăznuieşte Paştele în fiecare an. Însă, pentru că acest interval de timp coincide cu perioada Postului Mare şi nu ar fi putut fi sărbătorită cu toate ale praznicului [din pricina postului], de aceea sărbătorirea s-a mutat pe data de 6 august. Data aceasta însă nu este întâmplătoare, pentru că precede cu 40 de zile sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci (14 septembrie), care este socotită la fel ca Vinerea Mare.

Faptele praznicului sunt consemnate de către cei trei Evanghelişti, numiţi sinoptici, pentru că Schimbarea la Faţă constituie un eveniment central din viaţa lui Hristos şi cuprinde multe mesaje teologice (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-8; Luca 9, 28-36).

1. Există mai multe Transfigurări [Schimbări la Faţă]

Schimbarea la Faţă a lui Hristos constituie un eveniment de vârf în viaţa ucenicilor, un eveniment care are legătură cu Cincizecimea, pentru că este vorba de [trăirea] unei experienţe majore [în relaţia lor cu] Dumnezeu. Desigur, există o diferenţă între Schimbarea la Faţă şi Cincizecime, şi anume faptul că la Schimbarea la Faţă ucenicii nu era încă mădulare ale Trupului îndumnezeit al lui Hristos, [adică ale Bisericii], aşa cum aveau să devină în ziua Cincizecimii.

Totuşi, există şi alte evenimente din viaţa lui Hristos care constituie o transfigurare [schimbare la Faţă], de vreme ce ucenicii s-au învrednicit să vadă [şi cu alte ocazii] câteva raze ale dumnezeirii lui Hristos. În continuare, vom prezenta două dintre aceste evenimente.

Primul asemenea eveniment a fost chemarea celor doi ucenici cărora Sfântul Ioan Botezătorul le-a arătat pe Hristos. Ucenicii, îndată ce l-au auzit pe Cinstitul Înaintemergător spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu”, L-au urmat pe Hristos. Şi atunci „Iisus întorcându-Se şi văzându-i că merg după El”, i-a întrebat ce doresc. Atunci când ei L-au întrebat unde locuieşte, Hristos i-a chemat să vină după El. Şi consemnează Sfântul Evanghelist: „au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas cu El în ziua aceea” (Ioan 1, 35-39). Faptul că Hristos Şi-a întors Faţa şi i-a văzut înseamnă că Şi-a revelat într-o mică măsură slava Chipului Său, lucru care i-a determinat să dorească să rămână cu El. Locuinţa lui Hristos este lumina, deoarece, ca Dumnezeu, El „locuieşte întru lumină neapropiată” (1 Timotei 6, 16) şi faptul că au rămas în ziua aceea în locuinţa Lui înseamnă că ucenicii au rămas întreaga zi în vederea Luminii necreate.

Astfel înţelegem că chemarea ucenicilor nu a fost o simplă invitaţie la care au aceştia au răspuns, pentru că aveau mare zel, ci a fost rodul vederii lui Dumnezeu şi al revelaţiei. Şi arată, după cum spune Fericitul Theofilact, că acelora care Îl urmează pe Hristos, El le arată Faţa Sa, slava chipului Său, pentru că, dacă cineva nu Îl urmează pe Hristos în fapt, nu poate să ajungă la vederea-lui-Dumnezeu (theoria), pentru că, „dacă omul nu se curăţeşte, cum să se lumineze întru cunoştinţă?”.

Cel de-al doilea caz este [o altă] chemare a ucenicilor, între care se număra şi Apostolul Petru. Hristos i-a întâlnit după ce pescuiseră fără să prindă nimic şi le-a poruncit să arunce din nou mreaja în lac. Când, în ciuda oricărei aşteptări, au prins mulţime de peşti, Simon Petru a căzut la picioarele lui Hristos şi I-a spus: „ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Şi Evanghelistul Luca justifică [astfel gestul]: „căci spaimă îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei care erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră” (Luca 5, 1-11). Simţământul Apostolului Petru că este om păcătos a fost rodul şi rezultatul [stării de] uimire şi de extaz în care a intrat prin minunea [întâmplată]. Este vorba de experienţa slavei lui Dumnezeu, de simţirea prezenţei Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi de simţirea propriei lui necurăţii şi păcătoşenii. Acest eveniment, dacă este comparat cu alte asemenea fapte de revelaţie din Vechiul şi Noul Testament, vădeşte că nu este o uimire care se datorează unor fapte exterioare, ci revelării slavei lui Dumnezeu.

2. Ce înseamnă Transfigurare [Schimbare la Faţă]

Cuvântul „trans-figurare” înseamnă schimbarea formei, a chipului. Adică, într-un anume moment, Hristos a revelat ceea ce era ascuns, a înfăţişat slava dumnezeirii unite cu firea omenească de la conceperea Sa în pântecele Născătoarei de Dumnezeu. Hristos, din marea Sa iubire de oameni, tăinuia ceea ce avea dintotdeauna, aşa încât ucenicii să nu „se ardă”, din pricina nevredniciei lor, pentru că încă nu se pregătiseră.

Hristos, în acel ceas S-a schimbat la Faţă, dar „nu a luat ceea ce nu era, nici nu S-a schimbat în ceea ce nu era, ci ucenicilor Săi apropiaţi S-a arătat aşa precum era” (Sfântul Ioan Damaschin). Asta înseamnă că Hristos nu a luat ceva ce nu era al Lui, nici nu S-a schimbat în ceva ce nu era, ci S-a arătat ucenicilor Săi ca ceea ce era. În esenţă, atunci când vorbim despre Schimbarea la Faţă înţelegem că a arătat slava dumnezeirii Sale, pentru că o ţinea nevăzută în trupul văzut, pentru că oamenii nu puteau să o suporte.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur va spune că Hristos nu Şi-a arătat întreaga dumnezeire, ci doar o mică lucrare-energie a ei. Şi acest lucru l-a făcut, pe de o parte, ca să îi înştiinţeze pe oameni despre slava dumnezeiască a Împărăţiei, iar pe de altă parte, din iubire de oameni, [a arătat slava] în aşa măsură încât oamenii să nu-şi piardă viaţa văzând întreaga slavă a dumnezeirii. De aceea, taina Schimbării la Faţă este şi revelare a Împărăţiei, dar şi expresie a iubirii şi a iubirii de oameni a lui Dumnezeu.

În textele liturgice se vorbeşte despre faptul că în timpul Schimbării la Faţă Hristos a îndumnezeit firea umană pe care a asumat-o. Acest lucru, însă, se spune într-un sens bine precizat şi nu înseamnă că abia atunci s-a îndumnezeit firea umană. Potrivit Sfântului Ioan Damaschin, firea umană a primit dumnezeirea, adică s-a îndumnezeit, prin unirea ipostatică şi prin comuniunea cu Dumnezeu Cuvântul, care s-a întâmplat în momentul zămislirii Lui în pântecele Născătoarei de Dumnezeu, în ziua Buneivestiri. Atunci, dumnezeirea a îndumnezeit firea umană, iar firea umană a fost îndumnezeită (Sfântul Grigorie Theologul). În timpul Schimbării la Faţă s-a arătat ucenicilor această fire umană îndumnezeită prin asumarea ei de către Dumnezeu Cuvântul. Înainte era necunoscută, dar acum ea se vădeşte. Acesta este sensul unor tropare care vorbesc despre îndumnezeirea firii umane în timpul Schimbării la Faţă.

Tocmai acest lucru ne conduce la concluzia că pe Tabor nu a avut loc doar Schimbarea la Faţă a lui Hristos, revelarea lui Hristos, pentru că în realitate El a arătat doar câteva raze ale dumnezeirii Sale, ci şi transfigurarea, schimbarea la faţă a ucenicilor. Ucenicii s-au învrednicit să vadă dumnezeirea firii umane a lui Hristos, tocmai pentru că ei înşişi se transfiguraseră. Părinţii vorbesc de schimbarea ucenicilor: „Aşadar, s-au schimbat ei şi astfel au văzut schimbarea” (Sfântul Grigorie Palama). Asta înseamnă că există Schimbare la Faţă, Transfigurare a lui Hristos, dar acest lucru a devenit cunoscut, pentru că a avut loc schimbarea, transfigurarea ucenicilor.

Transfigurarea ucenicilor s-a petrecut în toată existenţa lor psihosomatică. Ucenicii nu au văzut lumina dumnezeiască doar cu mintea-nous, care este ochiul sufletului, ci şi cu simţurile trupeşti, care au fost mai înainte întărite de energia necreată a lui Dumnezeu şi au fost transfigurate ca să poată vedea lumina. Ochii trupeşti sunt orbi în ceea ce priveşte [vederea] Luminii lui Dumnezeu, pentru că ochii omului sunt creaţi şi nu pot vedea Lumina necreată. De aceea, au fost preschimbaţi prin lucrarea-energia lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să vadă slava lui Dumnezeu (Sfântul Grigorie Palama).

3. Muntele Tabor şi cei doi sori

Ca să arate slava dumnezeirii Sale, Hristos s-a suit pe Muntele Tabor. Acest lucru ar fi putut să se întâmple şi într-o câmpie, într-un loc îndepărtat. De ce însă a preferat muntele?

În vremurile vechi, se obişnuia ca toate marile evenimente să aibă loc într-un loc înalt, pe munţi înalţi sau scunzi, întocmai cum făceau şi idolatrii careîşi săvârşeau jertfele sus, pe munţi. Hristos arată măreţia slavei Sale pe Muntele Tabor, pentru că arătarea dumnezeirii firii umane este cel mai mare eveniment din istoria omenirii.

Apoi, aşa cum a spus Hristos, a venit să caute oaia rătăcită, care se pierduse în munţi. Prin urmare, Hristos S-a suit pe munte, ca să arată că El a găsit oaia cea pierdută şi a eliberat-o din legăturile păcatului şi ale diavolului, că El este adevăratul Păstor al oamenilor (Sfântul Grigorie Theologul).

Urcarea pe munte arată, de asemenea, că cei care vor să vadă slava dumnezeirii în firea umană a Cuvântului, va trebui să iasă din micime, să le lase pe cele de jos şi să urce la cele înalte, adică să se curăţească de toate cele lumeşti care îi ţin legaţi de pământ.

Schimbarea la Faţă a lui Hristos a avut loc în timpul zilei, aşa încât ucenicii au văzut doi sori, soarele sensibil şi pe cel înţelegător. Într-un tropar al său, Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Ascunsu-s-a de razele dumnezeirii soarele cel simţitor, dacă Te-a văzut pe Tine schimbat la Faţă pe Muntele Taborului, Iisuse al meu”. Adică, soarele sensibil s-a ascuns şi a dispărut în faţa razelor dumnezeirii lui Hristos. După cum spun Sfinţii care au asemenea experienţe, este posibil ca la început ucenicii să fi văzut două lumini, lumina creată şi lumina necreată, dar când au văzut ca fiind mai mare energia dumnezeirii, atunci s-a pierdut cu desăvârşire soarele sensibil. Sfântul Isaac Sirul spune că ucenicii pe Tabor vedeau doi sori, „unul pe cer, după obicei, şi unul împotriva obiceiului”.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune că pe Muntele Tabor, în timpul Schimbării la Faţă a lui Hristos a avut loc o privelişte mare şi înfricoşătoare. În primul rând, pentru că răsăriseră doi sori, lucru pe care nu l-a cunoscut niciodată lumea creată. Nu e vorba de soarele care se arată înainte de răsăritul soarelui, adică despre aşa-numita parhelie, care este imaginea optică a soarelui care precede răsăritul adevăratului soare, ci despre doi sori care s-au arătat la amiază [nu în zori, atunci când are loc fenomenul de parhelie]. În al doilea rând este o privelişte înfricoşătoare, pentru că unul este soarele sensibil şi care răsare din ceruri şi altul este soarele înţelegător, care răsare de pe pământ. Acest al doilea soare era fără de asemănare mai presus de soarele sensibil, care răsare din ceruri. La fel cum, odată cu răsăritul soarelui sensibil dispar toate stelele cerului, la fel şi prin răsăritul Soarelui dreptăţii, au dispărut şi razele soarelui sensibil.

Desigur, slava soarelui înţelegător nu au văzut-o toţi oamenii de pe pământ în acea clipă, ci doar cei trei ucenici şi prorocii care s-au arătat. Sfântul Grigorie Palama spune că soarele sensibil care a răsărit este văzut de toţi cei ce locuiesc pământul, în afară de cazul în care cineva este orb, câtă vreme Soarele dreptăţii este văzut de toţi cei care sunt vrednici şi pregătiţi pentru aceasta. Soarele sensibil este văzut de toţi oamenii pentru că nu are suflet, raţiune şi voinţă, câtă vreme soarele înţelegător nu are doar fire şi strălucire şi slavă a firii, ci are şi voinţă potrivită, şi de aceea se înfăţişează celor cărora El doreşte, dacă şi cât timp doreşte. Prin urmare, lumina înţelegătoare-noetică şi necreată este văzută de cei pe care Dumnezeu îi învredniceşte de această experienţă, pentru că Dumnezeu Se descoperă pe Sine celor cărora El voieşte şi această descoperire depinde de starea duhovnicească a oamenilor care se învrednicesc de această experienţă a revelaţiei.

4. Lumina lui Hristos este slava dumnezeirii

Schimbarea la faţă a lui HristosAm subliniat mai înainte că lumina aceasta pe care au văzut-o ucenicii pe Muntele Taborului nu era o realitate creată, ci lumina dumnezeirii. Mai mult încă, ea nu era o a treia fire care ar fi fost până atunci ascunsă, ci era dumnezeirea care a îndumnezeit firea umană. Cu alte cuvinte, Hristos avea cele două firi, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, unite în ipostasul Său fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire şi fără împărţire. Ucenicii s-au învrednicit să vadă această slavă a dumnezeirii în firea umană a Cuvântului.

O învăţătură fundamentală a Bisericii spune că fiecare esenţă (ousia) îşi are şi lucrarea-energia ei. Dacă esenţa este necreată, atunci şi energia ei este necreată; dacă esenţa este creată, atunci şi energia ei este creată. De asemenea, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, una este esenţa (ousia) sau firea (physis) şi alta lucrarea-energia (energeia), una este lucrătorul (energon) şi altceva este lucratul (energima), rezultatul lucrării-energiei. Lucrarea-energia este slava esenţei, dar lucrătorul este persoana. Asta înseamnă că Persoanele Sfintei Treimi au fire comună şi energie comună. Noi, oamenii, după cum învaţă Părinţii, nu vedem, nici nu suntem părtaşi firii lui Dumnezeu, ci lucrării-energiei Lui. Prin urmare, ucenicii pe Tabor nu au văzut firea lui Dumnezeu, ci lucrarea-energia Lui în firea umană a Cuvântului.

Lumina de pe Muntele Tabor era slava dumnezeirii. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, cuvântul „dumnezeire” desemnează firea lui Dumnezeu şi lucrarea-energia Lui, câtă vreme cuvântul „Dumnezeu” desemnează Persoana, Ipostasul. Nu putem numi “dumnezeire” doar pe Tatăl sau doar pe Fiul sau doar pe Duhul Sfânt. Putem să spunem Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Cuvântul sau Dumnezeu Duhul Sfânt, niciodată însă dumnezeirea Tatălui, ca şi cum ar fi ceva separat de dumnezeirea Fiului şi de dumnezeirea Sfântului Duh.

Cuvântul „dumnezeire”, pentru că desemnează firea, se poate atribui şi lucrării-energiei, de aceea putem vorbi despre „dumnezeirea transcendentă”, care denumeşte firea, care este cu totul neîmpărtăşibilă, şi „dumnezeirea imanentă”, care denumeşte lucrarea-energia, care este împărtăşibilă omului. Cu toate acestea, dumnezeirea este una în trei ipostasuri (Sfântul Grigorie Palama).

Cuvântul dumnezeire este polisemantic şi arată diferite adevăruri teologice. Sfântul Grigorie Palama face câteva analize ermineutice care se referă la etimologia şi la provenienţa acestui cuvânt. Se numeşte „dumnezeire” de la „a se aşeza şi a ajunge pretutindeni”, desemnând omniprezenţa lui Dumnezeu. Cuvântul provine şi de la „se face nevăzut şi fuge de pretutindeni” şi denumeşte faptul că, după esenţă şi fire, dumnezeirea nu are existenţă în sensul creat al cuvântului. Se numeşte „dumnezeire” de la „ardere, pentru că arde şi mistuie toată răutatea” şi arată strălucirea lui Dumnezeu, lucrarea-energia Lui, care arde cu desăvârşire pe orice păcătos. Cuvântul acesta poate proveni şi de la theasthai [gr. veche, forma de infinitiv a verbului theaomai, “a vedea”, n.tr.] care înseamnă că Dumnezeu le vede şi le cunoaşte pe toate, încă dinainte de naşterea lor. Desemnează, de asemenea, şi preştiinţa-pronia lui Dumnezeu, pentru că este legat de „a supraveghea şi a privi”. În plus, se numeşte dumnezeire de la „a îndumnezei” (theopoieo). Toate aceste explicaţii etimologice arată diferitele lucrări-energii ale lui Dumnezeu, adică lucrarea Lui proniatoare, luminătoare şi îndumnezeitoare şi, în acelaşi timp, arată caracterul neîmpărtăşibil al lui Dumnezeu, atunci când cuvântul „dumnezeire” este atribuit esenţei sau firii.

Concluzia teologică a acestei abordări este că ucenicii pe Tabor nu au văzut firea, ci lucrarea-energia necreată a Dumnezeului Treimic în firea umană a Cuvântului.

5. Împărăţia lui Dumnezeu

Schimbarea la Faţă a lui Hristos pe Muntele Tabor a avut loc după ce Hristos le-a spus ucenicilor: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9, 1). Şi imediat după prezentarea acestor cuvinte, Sfântul Evanghelist descrie evenimentul Schimbării la Faţă, petrecut după şase zile, pentru că, aşa cum vedem în Evanghelii, între timp nu a mai avut loc nici un eveniment, nici o învăţătură şi nici o minune. Asta înseamnă că zilele acestea care s-au scurs de la spusele lui Hristos şi până la Schimbarea la Faţă au fost petrecute în tăcere.

Se spun multe despre ce este Împărăţia lui Dumnezeu. Unii identifică Împărăţia lui Dumnezeu cu o impunere lumească a voii lui Dumnezeu, alţii, cu fericirea viitoare a drepţilor. Însă, faptul că există o legătură între Împărăţia lui Dumnezeu şi Schimbarea la Faţă a lui Hristos arată că Împărăţia lui Dumnezeu este vederea harului necreat şi al slavei Dumnezeului Treimic în firea umană a Cuvântului, şi, desigur, este îndumnezeirea omului.

În legătură cu acest aspect, Sfântul Grigorie Palama face nişte observaţii excepţionale. Învaţă că Împărăţia lui Dumnezeu este strâns legată de împăratul ei, Care este Dumnezeu, Hristos. În Hristos s-au unit firea dumnezeiască şi firea umană. Slava dumnezeirii a îndumnezeit şi a luminat firea umană. De aceea, oriunde se află Hristos, acolo este şi Împărăţia. Nu poate fi conceput împăratul fără împărăţie, nici împărăţia fără împărat. Astfel, nu poate fi concepută Împărăţia lui Dumnezeu fără Împăratul Hristos.

În acest cuvânt al Său, Hristos leagă Împărăţia de vedere, „până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu”. Este vorba de vederea luminii necreate. „Venind” nu înseamnă că Împărăţia vine de altundeva, ci desemnează faptul că „se arată”, de vreme ce acolo unde este Hristos, acolo este şi Împărăţia. Nu este vorba de o venire spaţială, ci de o arătare [a Împărăţiei]. Şi această arătare-revelare se face prin lucrarea-energia Preasfântului Duh. Acest lucru este desemnat prin cuvintele „întru putere”. Omul este neputincios să vadă slava lui Dumnezeu, dacă simţurile lui psihosomatice nu primesc putere de la lucrarea-energia necreată a lui Dumnezeu.

Biserica şi dumnezeiasca Euharistie pot fi numite Împărăţia lui Dumnezeu, dacă cei care trăiesc în ele ajung la vederea slavei necreate a lui Dumnezeu, care este adevărata Împărăţie. Dacă vorbim despre Biserică şi despre Împărăţia lui Dumnezeu, fără a face legătura între acestea şi vederea-lui-Dumnezeu (theoptia), adică vederea luminii necreate, atunci greşim din punct de vedere teologic. De altfel, tainele Bisericii arată Împărăţia lui Dumnezeu şi îl conduc pe om către aceasta, îndeosebi pentru că sunt strâns legate de lucrarea-energia curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.

6. Hristos a arătat prototipul creării omului

Sfinţii Părinţi învaţă că Hristos pe Tabor a arătat oamenilor frumuseţea arhetipală a chipului lor. Cu alte cuvinte, Hristos este arhetipul creării omului, de vreme ce omul a fost creat după chipul Cuvântului. De aici se vede slava chipului şi marea cinste de a fi zidiţi după chipul lui Dumnezeu. Originea noastră nu este umilă, ci nobilă, pentru că slăvitul Hristos este prototipul creării noastre, dar şi artistul şi creatorul nostru.

În Sfânta Scriptură se spune în mod repetat că Hristos este noul Adam, care S-a întrupat ca să îndrepte greşeala protopărintelui Adam. Primul Adam în Rai, deşi era încă neîncercat, se afla la treapta de luminare a minţii, adică chipul lui era curat şi primea razele luminii dumnezeieşti. Dar, în urma păcatului, el s-a întunecat, a pierdut asemănarea, fără să piardă întru totul chipul. În Tradiţia patristică se spune despre chipul lui Adam că s-a înnegrit, adică s-a întunecat, fără să se piardă cu totul. Prin întruparea lui Hristos şi prin îndumnezeirea firii umane Adam se reîntoarce la slava iniţială şi urcă mai sus încă.

Astfel, Hristos pe Tabor a arătat care a fost prototipul creaţiei omului şi în ce stare se afla primul Adam în Rai înainte de cădere.

Desigur, prin îngăduinţă spunem aceasta, pentru că, aşa cum învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul, strălucirea lui Hristos schimbat la Faţă era mai dumnezeiască şi mai strălucitoare decât strălucirea pe care a avut-o Adam în Rai. Şi acest lucru din două motive. În primul rând, pentru că Dumnezeu care l-a creat pe Adam era Dumnezeu prin esenţă, câtă vreme Adam era dumnezeu prin împărtăşire [de har]. Lumina lui Dumnezeu este după fire, câtă vreme lumina pe care o avea Adam era prin participare şi prin har. În al doilea rând, pentru că Hristos Şi-a asumat firea umană şi a îndumnezeit-o în ipostasul Său, câtă vreme Adam avea comuniune cu harul lui Dumnezeu prin lucrare-energie. Asta înseamnă că, în timp ce în Hristos firea dumnezeiască şi firea umană s-au unit ipostatic, în Adam şi în orice om îndumnezeit, firea lui se uneşte cu Dumnezeu după har şi nu după ipostas. Pentru că unirea după ipostas a firii dumnezeieşti cu firea umană a avut loc numai în Hristos.

Pentru a se înţelege acest lucru, să spunem că, potrivit Sfântului Ioan Damaschin, există trei moduri de unire. Primul este după esenţă, care se întâmplă în cazul Persoanelor Sfintei Treimi; al doilea mod de unire a avut loc în Hristos prin întrupare şi este unire după ipostas, pentru că Hristos este unicul Dumnezeu-Om; al treilea mod de unire este după har, care se întâmplă cu oamenii îndumnezeiţi, care nu se unesc cu Dumnezeu după esenţă, pentru că acest lucru are loc numai între Persoanele Sfintei Treimi, nici nu se unesc cu Dumnezeu după ipostas, pentru că Unul este Dumnezeu-Omul, ci se unesc prin împărtăşirea de har. De aceea, Sfinţii nu se numesc, dumnezei-oameni, fie şi după har, ci se numesc dumnezei după har, îndumnezeiţi.

Cu toate acestea, Hristos schimbat la Faţă a arătat slava arhetipului creaţiei noastre. Şi, precum la sculptori originalul are o valoare mai mare decât copia pe care o poate face oricine, la fel şi aici, mai mare valoare are prototipul. Schimbarea la Faţă a lui Hristos arată, prin bunăvoinţă, atât obârşia omului, cât şi scopul, capătul către care acesta trebuie să tindă.

7. Lumină creată şi necreată

Lumina sensibilă, deşi este creată, este unica realitate de pe pământ care poate să sugereze slava şi strălucirea dumnezeirii. Chipul lui Hristos a strălucit ca soarele şi veşmintele Lui au devenit albe ca lumina, pentru că astfel poate omul să înţeleagă slava dumnezeirii. Nu există nici o altă realitate de pe pământ care să poată sugera acest lucru.

Se cunoaşte faptul că Dumnezeu este şi se numeşte Lumină, pentru că, pe de o parte, acest lucru a fost revelat de Însuşi Hristos, Care a spus: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), iar pe de altă parte, pentru că aceia care s-au învrednicit să Îl vadă, L-au văzut ca lumină strălucitoare. Sfântul Ioan Gură-de-Aur atrage atenţia că Evanghelistul spune că faţa lui Hristos a strălucit ca soarele, pentru că nu există nici o altă imagine care să exprime strălucirea feţei lui Hristos din acel moment.

Imaginea soarelui arată şi un alt adevăr teologic, pe care îl prezintă Sfântul Grigorie Palama. Spune că există deosebire între lumină şi soare. Dumnezeu, aşa cum ştim din Vechiul Testament, în prima zi a creaţiei a făcut lumina şi în a patra zi a făcut soarele şi i-a dat lumină. Astfel, lumina a fost înainte-creată, câtă vreme lumina de pe discul soarelui a fost creată în ziua a patra. Prin analogie, vedem acest lucru şi la Hristos. Lumina lui Dumnezeu a fost şi este fără de început, cu alte cuvinte, nu a existat un timp în care să nu fi existat această lumină. Mai târziu, însă, atunci când a avut loc întruparea, a luminat şi ceea ce a asumat, adică firea umană, care a primit plinătatea dumnezeirii. Astfel, câtă vreme Dumnezeu a fost totdeauna lumină, prin întrupare, chiar şi trupul pe care l-a asumat a devenit izvor al Luminii necreate.

Există însă o diferenţă uriaşă între lumina dumnezeirii şi lumina soarelui, tot atâta câtă diferenţă există între necreat şi creat. Ceea ce este creat are un început al creării şi va trebui să aibă şi un sfârşit, dar Dumnezeu vrea să nu aibă sfârşit. În plus, ceea ce este creat suferă schimbări şi alterări. Însă, ceea ce este necreat nu are nici început, nici sfârşit şi, desigur, nu cunoaşte schimbări şi alterări. De aceea, [pentru a desemna ceea ce este necreat] trebuie să folosim realităţile sensibile doar în mod convenţional. Sfântul Evanghelist scrie: „şi a strălucit Faţa lui ca soarele” (Matei 17, 2). Chipul Lui nu a devenit soare, ci ca soarele.

Sfântul Nicodim Aghioritul precizează deosebirea dintre soarele sensibil şi strălucirea Soarelui dreptăţii. Lumina soarelui sensibil, fiind supusă legilor timpului, ajunge la ochii omului o dată cu scurgerea timpului, adică puţin câte puţin, şi nu toată odată. Astfel, ea trece de la revărsatul zorilor la răsărit şi de la răsărit la miezul zilei şi de acolo, la apus. Aşadar, revărsarea de lumină variază, ea oferindu-se în funcţie de diferitele momente ale zilei. Nu s-a întâmplat la fel cu ucenicii pe Muntele Taborului. Pentru că lumina dreptăţii este necreată şi supratemporală, nu i-a luminat pe Apostoli „puţin câte puţin, progresiv şi prin deplasarea [dintr-un punct în altul], ci direct şi toată de-o dată”.

Lumina aceasta a lui Dumnezeu lucrează în două moduri, adică luminător şi mistuitor, după măsura duhovnicească a omului. După cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, cărbunele, de pildă, are şi elementul pământesc şi material, pentru că devine cenuşă, dar şi elementul luminător şi arzător. De aceea, în unele situaţii arde până la mistuire, iar în altele luminează. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu lumina lui Dumnezeu în firea umană a Cuvântului. Hristos Se aseamănă cărbunelui aprins, pentru că are fire umană, materială, dar şi lumina dumnezeirii. Însă cu El nu se petrece acelaşi lucru precum în cazul cărbunelui, care nu îi luminează pe cei care sunt departe şi îi arde pe cei care sunt aproape, ci se petrece ceva diferit. El Se face lumină pentru oamenii curăţiţi de păcate şi foc pentru cei necuraţi.

Cu acest prilej, se cuvine să cercetăm o foarte frumoasa observaţie a Sfântului Vasilie cel Mare în legătură cu întruparea lui Hristos. Folosind ca pildă fierul înroşit în foc, el spune că focul vine în fier nu prin deplasare, ci prin transmitere. Asta înseamnă că focul nu aleargă spre fier, ci, rămânând în locul lui, îi transmite acestuia puterile şi energiile lui, aşa încât, pe de o parte, focul nu se împuţinează prin transmitere, iar pe de altă parte, umple fierul în întregime. Acelaşi lucru, prin analogie, s-a petrecut şi la întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu nu S-a mişcat din Sine, adică, nu s-a deplasat spaţial, ci a binevoit către neamul omenesc şi Şi-a făcut sălaş întru noi, fără să înceteze să Se afle în ceruri. În Acatistul Buneivestiri a Născătoarei de Dumnezeu este exprimat minunat acest lucru: „Bunăvoire dumnezeiască a fost, iar nu mutare din loc”.

8. Lumina necreată, care poate fi descrisă în Trupul lui Hristos, întuneric supraluminos

Sfântul Evanghelist Matei adevereşte: „şi a strălucit faţa Lui ca soarele” (Matei 17, 2). Dincolo de aspectele pe care le-am subliniat mai înainte, trebuie să ne extindem analiza şi să mai subliniem câteva adevăruri teologice în legătură cu strălucirea chipului lui Hristos.

Lumina lui Dumnezeu este dinainte de veci, atemporală, dar pe Tabor, prin negrăita dragoste de oameni a lui Dumnezeu, ea a fost descrisă în Trupul uman al lui Hristos „ca pe un disc solar”. În ciuda strălucirii ei şi a faptului că a fost descrisă pe chipul lui Hristos, ea este „neamestecată şi în chip neamestecat, le împlineşte pe toate, rămânând indescriptibilă, chiar şi atunci când este descrisă” (Sfântul Nicodim Aghioritul). Aceasta este marea taină a întrupării lui Dumnezeu, a Schimbării Lui la Faţă, dar şi a îndumnezeirii omului.

Pentru a nu se face nici o confuzie între lumina creată a soarelui şi Lumina necreată a dumnezeirii, Sfinţii Părinţi folosesc de multe ori şi termenul de „întuneric supraluminos”. Cu adevărat, Dumnezeu este Lumină şi astfel au văzut-o Sfinţii, dar, pentru a o reda în cuvinte cu o mai mare claritate şi în analogie cu alte lumini create, este numită „întunericul supraluminos”. În aceste cadre se cuvine se înţelegem teologia catafatică şi teologia apofatică. Prima, teologia catafatică, care Îl numeşte pe Dumnezeu după lucrările-energiile Lui şi după rezultatele acestor energii ale Lui, Îl caracterizează pe Dumnezeu ca fiind Lumina adevărată, neapropiată şi absolută. A doua, teologia apofatică, Îl numeşte pe Dumnezeu „lumină mai presus de orice lumină”, după cum spune şi că El este mai presus de orice nume şi de orice esenţă (ousia). Astfel, aşadar, existenţa teologiei apofatice nu conduce la agnosticism şi nu sfârşeşte într-un misticism neîntemeiat, ci evită pericolele raţionalismului şi ale explicării lui Dumnezeu prin intermediul simţurilor (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Toate acestea înseamnă că chipul Domnului a strălucit ca soarele, dar în acelaşi timp a strălucit şi mai presus de soare, ceea ce înseamnă că a strălucit mai presus de orice cuvânt şi de orice înţelegere, în chip de negrăit. Iar formulările Părinţilor exprimă tocmai această realitate. Vorbesc despre faptul că ucenicii şi oamenii îndumnezeiţi de-a lungul veacurilor Îl văd fără să Îl vadă, Îl aud fără să Îl audă, se împărtăşesc de El fără să se împărtăşească, Îl înţeleg fără să Îl înţeleagă.

Aşadar, strălucirea lui Hristos pe Tabor, revelarea slavei Sale oamenilor îndumnezeiţi din fiecare epocă, nu este un fapt sesizabil prin simţuri, ci este taină, este arătare în chip de negrăit a slavei lui Dumnezeu.

9. Arătarea Dumnezeului Treimic

Aşa cum la Botezul lui Hristos S-a revelat Sfânta Treime, la fel şi la Schimbarea Lui la Faţă de pe Tabor se revelează Dumnezeul Treimic. A Doua Persoană a Sfintei Treimi – Care S-a întrupat – a strălucit înaintea Ucenicilor şi a arătat slava dumnezeirii Sale. Tatăl a adeverit că Acesta este Fiul Său cel iubit, iar Duhul Sfânt era norul luminos care i-a umbrit pe Ucenici.

Dumnezeul Treimic este Lumină, pentru că Lumina este strălucirea dumnezeirii, vederea harului Dumnezeului Treimic. În troparele Bisericii se cântă: „Lumină este Tatăl, Lumină este Cuvântul, Lumină şi Duhul Sfânt”. Chipul lui Hristos a strălucit ca soarele, glasul Tatălui a fost vedere puternică a luminii, iar norul, care era prezenţa Duhului Sfânt, era, de asemenea, luminos. De aceea, aşa cum spune Sfântul Grigorie Palama, tocmai în acel moment Ucenicii nu au mai putut rezista şi au căzut cu faţa la pământ.

În punctul culminant al vederii lui Dumnezeu (theoptia) s-a auzit glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 17, 5). Când am făcut erminia Botezului lui Hristos, am văzut ce înseamnă această adeverire din partea Tatălui. Aici se cuvine să prezentăm punctul de vedere al Sfântului Ioan Gură-de-Aur care spune că Tatăl Îşi arată marea Sa dragoste către Fiul Său după fire (physis), Cel Unul-Născut. Dragostea Tatălui este triplă, mai întâi pentru că Hristos este Fiu şi orice părinte îşi iubeşte copilul, în al doilea rând, pentru că [Fiul] este iubit şi, în al treilea rând, pentru că a binevoit întru El.

Glasul Tatălui arată încă şi faptul că pe Muntele Tabor avem şi vedere, şi auzire [a lui Dumnezeu]. În realitate, aşa cum spune Sfântul Simeon Noul Theolog, pe durata vederii lui Dumnezeu şi a revelaţiei Lui, toate simţurile omului devin un singur simţ, toate simţurile se unesc într-unul singur. De aceea, şi vederea este auzire, şi auzirea este vedere, şi vederea şi auzirea deopotrivă sunt gustare şi pipăire etc. În timpul vederii lui Dumnezeu (theoptia), omul nu este dezintegrat, pentru că dezintegrarea este o trăsătură caracteristică a omului căzut. Atunci când omul ajunge la vederea lui Dumnezeu, Îl vede pe Dumnezeu prin propria lui îndumnezeire.

După cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, vederea este mai demnă de crezare decât auzirea. Mai întâi omul aude ceva, apoi urmează vederea. Aici, însă, s-a întâmplat contrariul. Ucenicii au văzut slava lui Dumnezeu şi apoi a urmat şi adeverirea prin auzirea [glasului Tatălui].

Sfântul Nicodim Aghioritul, explicând acest lucru, spune că aici se vede deosebirea dintre Vechiul şi Noul Testament. De obicei, în Vechiul Testament revelaţiile veneau mai mult prin auzire, pentru că Proorocii dezvăluiau cele viitoare prin preziceri şi proorocii. Şi, de obicei, mai întâi auzeau despre Dumnezeu şi apoi vedeau, după cum, de altfel, dă mărturie şi Dreptul Iov: „Din spusele unor şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (Iov 42, 5). În Noul Testament, însă, se petrece contrariul. Mai întâi este vederea, după care urmează auzirea. Şi acest lucru este firesc, pentru că în Vechiul Testament se propovăduia venirea lui Mesia, însă după ce a venit Fiul lui Dumnezeu întrupat, [în Noul Testament,] mai întâi a fost vederea, pentru că Îl vedeau, după care a urmat adeverirea [prin auzire].

Acest lucru se petrece şi în viaţa bisericească şi duhovnicească. Când ne aflăm pe treapta curăţirii, care în esenţă aminteşte de modul de viaţă pe care îl recomandă Vechiul Testament, auzim despre Dumnezeu. Când ajungem însă la luminarea minţii şi la îndumnezeire, prin viaţa liturgică şi împărtăşirea de lucrarea-energia luminătoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, atunci Îl vedem pe Dumnezeu.

Toate acestea însă sunt spuse în mod convenţional şi în contextul faptului că, atunci când omul ajunge la îndumnezeire, toate puterile lui psihosomatice se reunesc.

Glasul Tatălui vine din norul luminos, lucru care arată deofiinţimea Tatălui cu Duhul Sfânt, şi, desigur, deofiinţimea celor trei ipostasuri dumnezeieşti. Arătarea norului luminos se leagă şi de adevărul revelat că Hristos este Cel Care a călăuzit poporul lui Dumnezeu în Vechiul Testament.

În cartea Ieşirii se spune că Dumnezeu călăuzea pe poporul israelitean în drumul său din pământul Egiptului către pământul Făgăduinţei, luminându-l noaptea cu foc şi acoperindu-l ziua cu nor: „Iar Domnul mergea înaintea lor: ziua în stâlp de nor, arătându-le calea, iar noaptea în stâlp de foc” (Ieşire 13, 21).

Pe Muntele Tabor avem şi lumina, şi norul. Lumină este Hristos, pentru că a strălucit Faţa Lui ca soarele, şi nor este prezenţa Preasfântului Duh. Din acest adevăr nu trebuie să se înţeleagă că lucrarea Fiului a fost diferită de lucrarea Preasfântului Duh sau că iconomia Fiului este separată de iconomia Sfântului Duh. De altfel, este cunoscut faptul că crearea şi recrearea omului şi a lumii este lucrare-energie comună a Dumnezeului Treimic.

Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că pe Tabor avem arătarea şi revelarea Dumnezeului Treimic. Viaţa bisericească şi duhovnicească este împărtăşire de harul necreat al lui Dumnezeu în firea umană a Cuvântului. Când ne împărtăşim cu Preacuratele Taine, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi suntem părtaşi lucrărilor-energiilor Dumnezeului Treimic.

10. Moise şi Ilie pe Tabor

Pe Muntele Tabor, în afară de Dumnezeul Treimic se mai află cinci persoane. Lângă Hristos sunt două persoane proeminente ale Vechiului Testament, Proorocul Moise şi Proorocul Ilie, precum şi cei trei ucenici, Petru, Iacov şi Ioan. Primii sunt reprezentanţii Vechiului Testament, şi anume, unul al Legii (Moise) şi celălalt al Proorocilor (Ilie), iar Apostolii sunt reprezentanţii Noului Testament.

Două sunt motivele pentru care Ucenicii au putut recunoaşte că acele două persoane din Vechiul Testament care s-au arătat erau Moise şi Ilie.

Întâi de toate, prin harul lui Dumnezeu i-au recunoscut pe bărbaţii văzători-de-Dumnezeu ai Vechiului Testament, pentru că se aflau în lumina lui Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Grigorie Palama, lumina lui Dumnezeu descoperă toate cele viitoare şi cu atât mai mult pe cele prezente.

În al doilea rând, Apostolii i-au recunoscut pe văzătorii-de-Dumnezeu ai Vechiului Testament din discuţia pe care au purtat-o cu Hristos. Sfântul Evanghelist scrie: „Şi, iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El” (Matei 17, 3). Grăitor este cuvântul Sfântului Evanghelist Luca în care ne prezintă şi conţinutul discuţiei: „Şi iată, doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie, şi care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l primească în Ierusalim” (Luca 9, 30-31). Bărbaţii Vechiului Testament care s-au arătat în acel ceas vorbeau despre Patima lui Hristos. Pentru că Schimbarea la Faţă a lui Hristos a avut loc în timpul rugăciunii – după cum spune Evanghelistul Luca: „Şi pe când se ruga El, chipul Feţei Lui s-a făcut altul” (Luca 9, 29) –, iar discuţia cu Hristos a celor doi bărbaţi se referea la Patimă, reiese că acest fapt este strâns legat de rugăciunea Domnului din Ghetsimani, în care El cerea să fie izbăvit de paharul amar al morţii.

Fericitul Theofilact spune că ucenicii au recunoscut cine erau cei doi Prooroci după cuvintele pe care aceştia le-au spus lui Hristos, cuvinte care aveau legătură cu cele ce prorociseră ei înşişi în timpul vieţii. Se poate ca Moise să fi spus: „Tu eşti Cel a Cărui Patimă am preînchipuit-o eu, înjunghiind mielul şi săvârşind Paştile”. Iar Ilie ar fi spus: „Tu eşti Cel a cărui Înviere am preînchipuit-o eu, prin [învierea] fiului văduvei”. Moise vorbea despre preînchipuirea Patimii lui Hristos, a Paştelui creştin, în timp ce Ilie, despre Învierera lui Hristos.

11. De ce s-au înfăţişat aceşti doi Prooroci

Din Tradiţia patristică se cunoaşte faptul că de lucrarea-energia îndumnezeitoare a lui Dumnezeu se împărtăşesc cei care se află în starea de îndumnezeire, pentru că revelarea lui Dumnezeu oamenilor necuraţi este Iad şi osândă. Astfel, la Schimbarea la Faţă a lui Hristos se arată Moise şi Ilie, nu doar pentru că sunt reprezentanţi ai Legii şi ai Proorocilor Vechiului Testament, ci şi pentru că amândoi au fost văzători-de-Dumnezeu în timpul vieţii lor.

Pe Muntele Sinai, Moise a văzut slava Cuvântului neîntrupat, Care i-a predat Legea, adică Vechiul Testament. Dar şi înainte de aceasta, Moise a avut o uimitoare vedere care preînchipuia întruparea Cuvântului, adică vederea rugului care ardea şi nu se mistuia. Altă dată, într-un moment greu al vieţii lui, Moise a cerut de la Dumnezeu să i Se descopere şi să Se arate în chip văzut. Şi când Dumnezeu l-a vestit că i Se va descoperi, i-a spus să intre în scobitura unei stânci şi trecând Dumnezeu, a acoperit scobitura stâncii, ca Moise să nu-I vadă chipul, ci doar spatele (Ieşire 33, 12-23). Şi această revelaţie preînchipuie întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar şi Proorocul Ilie s-a învrednicit să vadă pe Cuvântul neîntrupat în chipul adierii de vânt lin. Revelaţia lui Dumnezeu nu s-a făcut sub forma vijeliei, a cutremurului şi al focului, ci în chip de adiere de vânt lin. „Iar după foc va fi adiere de vânt lin, şi acolo va fi Dumnezeu”. Auzind Proorocul Ilie glasul ce venea din adierea de vânt lin, şi-a acoperit faţa cu mantia lui şi după ce a ieşit din peşteră, a stat la gura acesteia (3 Regi 19, 11-13). Şi această vedere a lui Dumnezeu (theoptia) are legătură cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că prin întruparea Lui, Dumnezeu şi-a arătat iubirea Sa de oameni.

Există însă o diferenţă uriaşă între vederea-lui-Dumnezeu (theoptia) pe care au avut-o cei doi Prooroci în timpul vieţii lor şi vederea-lui-Dumnezeu (theoptia) pe care au avut-o tot ei pe Muntele Tabor. Atunci, în timpul vieţii, au avut vederea Cuvântului neîntrupat, şi de aceea s-au şi ascuns în stâncă sau în peşteră, câtă vreme acum Îl văd în faţă pe Cuvântul întrupat. Odinioară, Muntele Sinai ardea până la cer, era întuneric, negură, furtună şi mare glas (Deuteronom 4, 11-12), lucruri care exprimă Vechiul Testament, câtă vreme pe Tabor toate erau strălucitoare şi luminoase, pline de lumina neapropiată a dumnezeirii, mărturie că Lumina este mai presus de Legea Vechiului Testament.

Fericitul Theofilact prezintă foarte expresiv motivele pentru care s-au arătat bărbaţii de-Dumnezeu-văzători ai Vechiului Testament. În primul rând, pentru a se dovedi faptul că Hristos este Domnul Legii şi al Proorocilor. În al doilea rând, ca să fie arătat că stăpâneşte peste cei vii şi peste cei morţi, pentru că Moise a fost cel prin care s-a dat Legea şi a murit, câtă vreme Ilie era Prooroc şi încă trăia, el fiind răpit la cer într-un car de foc. În al treilea rând, pentru a se arată fără putinţă de tăgadă că Hristos nu era potrivnic Legii, nici nu era potrivnic lui Dumnezeu, fiindcă altfel aceşti mari de-Dumnezeu-văzători Prooroci nu ar fi vorbit cu El. În al patrulea rând, pentru a elimina bănuiala unora că El este Ilie pe care îl aşteptau iudeii sau vreun alt Prooroc. Şi, în al cincilea rând, ca să îi înveţe pe Ucenicii Săi să le urmeze acestor mari bărbaţi, adică să fie blânzi precum Moise şi râvnitori, neînduplecaţi şi grabnici în a-şi pune viaţa în primejdie pentru adevăr, atunci când era nevoie, precum Proorocul Ilie.

Proorocii Moise şi Ilie ai Vechiului Testament stăteau lângă Hristos cu evlavie şi cuviinţă. În canonul praznicului Schimbării la Faţă, Sfântul Cosma Melodul scrie: „cu sfinţită cuviinţă stând Moise şi Ilie în Muntele Taborului şi chipul dumnezeieştii Feţe luminat văzându-l, pe Hristos în părintească slavă strălucind…”. Proorocii vedeau pe Muntele Tabor pe Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu şi în vederea-lui-Dumnezeu (theoria) au cunoscut că El este Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, Care avea caracterul ipostasului Tatălui, adică slava lui Dumnezeu Tatăl. De aceea stăteau Proorocii lângă Hristos cu sfinţită cuviinţă şi supunere de rob.

După cuvântul Sfântului Nicodim Aghioritul, Moise în Vechiul Testament stătea ca arhiereu între Or şi Aaron, pentru ca poporul israelitean să biruiască, iar Ilie ca arhiereu al lui Dumnezeu i-a omorât pe preoţii lui Baal şi a adus ardere de tot lui Dumnezeu. Aşadar, aceşti doi arhierei ai lui Dumnezeu stăteau acum pe Tabor ca preoţi şi ca robi, având în mijlocul lor pe Marele Arhiereu Hristos, care Se pregăteşte pentru marea jertfă.

Cuvintele „sfinţită cuviinţă” şi „supunere de rob” amintesc şi de marea deosebire care exista şi există între Hristos şi Prooroci. Hristos îi îndumnezeieşte pe oameni, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru că El este după fire Fiu al lui Dumnezeu, câtă vreme Proorocii sunt îndumnezeiţi, adică devin dumnezei după har şi prin împărtăşire. Cu alte cuvinte, Hristos este Soare cu lumină proprie, iar aceştia aştri primitori de lumină.

În continuare trebuie să atragem atenţia şi asupra unui alt amănunt care arată un adevăr încă mai adânc şi mai esenţial. Evanghelistul Luca menţionează: „şi când s-a făcut glăsuirea (Tatălui), S-a aflat Iisus singur” (Luca 9, 36). Adică, odată cu auzirea glasului au dispărut cei doi Prooroci ai Vechiului Testament şi Hristos a rămas singur. După cum spune Fericitul Theofilact, aceasta s-a întâmplat ca să nu creadă cineva că acest glas s-a auzit pentru Moise sau pentru Ilie, ci doar pentru Hristos. Nu trebuia să aibă loc nici o confuzie între aceste persoane şi Hristos, pentru că Hristos este centrul celor cereşti şi al celor pământeşti.

12. Cei trei Ucenici pe Tabor

La marele eveniment al Schimbării la Faţă a lui Hristos au fost prezenţi doar cei trei Ucenici, adică Petru, Iacov şi Ioan. Aceste trei persoane au fost luate de Hristos ca martori şi ai altor momente importante, precum învierea fiicei lui Iair sau rugăciunea din Ghetsimani.

Alegerea aceasta nu poate fi socotită o părtinire. Nu putem să Îi atribuim lui Hristos dispoziţii omeneşti şi sentimente pătimaşe. Există o motivaţie teologică foarte profundă. Cunoaştem foarte bine că revelarea şi arătarea lui Dumnezeu poate fi Rai pentru cei vrednici de această vedere-a-lui-Dumnezeu (theoria) şi Iad pentru cei necuraţi sau nepregătiţi. De aceea, omul trebuie să se afle într-o stare duhovnicească corespunzătoare pentru a primi revelarea lui Dumnezeu ca vedere şi nu ca osândă. Se pare, aşadar, că cei trei Ucenici erau cei mai pregătiţi pentru a primi revelaţia lui Dumnezeu. Pentru ceilalţi, descoperirea aceasta trebuiau să rămână ascunsă până la Învierea Lui.

Cei trei Ucenici aveau unele calităţi care îi făceau potriviţi pentru participarea lor la această vedere-a-lui-Dumnezeu (theoria). Toţi cei trei erau superiori celorlalţi Ucenici (după cuvântul Sfântului Ioan Gură-de-Aur). Şi această superioritate a lor se vădeşte în aceea că Petru Îl iubea foarte mult pe Hristos prin căldura credinţei, Ioan era iubit foarte mult de Hristos pentru mulţimea virtuţilor, iar Iacov era foarte aspru cu iudeii, drept care a şi fost ucis de Irod (Cuviosul Eftimie Zigabenul).

Cel puţin doi dintre cei trei Ucenici care au fost pe Tabor în acel ceas înfricoşător au dat mărturie de cele petrecute. Apostolul Petru scrie într-o epistolă a lui: „pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri”. Şi referindu-se la glasul Tatălui scrie: „şi acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt…” (II Petru 1, 16-20). Dar şi Evanghelistul Ioan în Epistola lui Sobornicească scrie: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii – şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă” (I Ioan 1, 1-2). Dincolo de aceste două pasaje, putem observa că toate textele scrise de dumnezeieştii Apostoli sunt dovadă a vederii dumnezeieşti, sunt rod al experienţei pe care au avut-o pe Muntele Tabor şi la Cincizecime.

Cei trei Ucenici văzându-L pe Hristos schimbat la Faţă, câtă vreme iniţial se bucurau şi spuneau: „bine este nouă să fim aici; dacă voieşti, vom face aici trei corturi; unul Ţie, unul lui Moise şi unul lui Ilie”, în continuare, după ce au fost acoperiţi de norul luminos şi s-a făcut auzit glasul Tatălui, „au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Matei 17, 4-6). Părinţii Bisericii (Sfântul Vasilie cel Mare, Sfântul Ioan Gură-de-Aur şi Sfântul Grigorie Palama) spun că Ucenicii au căzut cu faţa la pământ din pricina măreţiei luminii. De altfel, glasul Tatălui era vederea-lui-Dumnezeu, şi anume la o treaptă mai mare decât vederea dumnezeiască pe care o avuseseră Ucenicii înainte. S-au temut, aşadar de această vedere mult mai vădită.

În textele liturgice care se referă la acest eveniment, se spune că în anumite momente Ucenicii au simţit teamă şi în altele, bucurie. Dar, aşa cum tâlcuiesc Părinţii, această teamă era strâns legată de bucurie, pentru că nu era o teamă de rob, ci o teamă de fiu, era acea teamă de Dumnezeu pe care o cunosc cei desăvârşiţi. Pentru că, există o teamă a începătorilor şi o teamă a desăvârşiţilor. Aici e vorba de bucurie, cuviinţă, închinare în faţa marii taine la care s-au învrednicit să fie martori oculari.

13. Hristos, centrul Vechiului şi al Noului Testament

Am subliniat deja că cei doi Prooroci erau reprezentanţi ai Vechiului Testament, iar cei trei Apostoli, reprezentanţi ai Noului Testament. Aşadar, de aici se vede limpede că Hristos este centrul Sfintei Scripturi. Vechiul Testament descrie revelaţiile Cuvântului neîntrupat şi proroceşte întruparea Lui, iar Noul Testament descrie întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. Nu doar că prezintă întruparea, ci dă şi mărturie că oamenii pot fi părtaşi întrupării, în sensul că pot deveni mădulare ale Trupului lui Hristos.

Aşadar, punctul central al Sfintei Scripturi este Hristos şi anume Hristos întru slavă. De aceea, nu trebuie să trecem cu vederea mesajul fundamental al Sfintei Scripturi, insistând asupra unor întâmplări scripturistice, ca să extragem din ele concluzii morale – care, desigur, sunt şi ele necesare, dar nu esenţiale. Şi, pentru că Hristos, Cuvântul neîntrupat şi întrupat, este centrul Sfintei Scripturi, iar Biserica este Trupul lui Hristos, de aceea Sfânta Scriptură se tâlcuieşte fără greşeală doar de către Biserică şi de către cei care trăiesc în atmosfera de-Dumnezeu-văzătoare a Bisericii. Doar oamenii îndumnezeiţi, care sunt mădularele vii ale lui Hristos pot să tâlcuiască Sfânta Scriptură.

În timpul Schimbării la Faţă, după cum spune Evanghelistul Matei, „a strălucit Faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2). Sfântul Evanghelist Marcu ne oferă mai multe amănunte, spunând: „şi S-a schimbat la Faţă înaintea lor şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 2-3). În vreme ce chipul lui Hristos strălucea ca soarele, hainele Lui s-au înălbit şi păreau ca zăpada. Nici o vopsea nu putea să le înălbească pe cât se făcuseră ele de albe.

Sfântul Grigorie Palama învaţă că veşmintele strălucitoare sunt litera cuvântului lui Dumnezeu, care însă se arată ca luminoasă doar celor care văd în duh cele ale duhului. Dimpotrivă, ceilalţi, care sunt raţionalişti, nu pot să le explice, nici să le înţeleagă, pentru că doar văzătorii-de-Dumnezeu pot explica cele duhovniceşti. Asta înseamnă că doar oamenii îndumnezeiţi pot să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul [altor oameni] îndumnezeiţi.

Sfântul Maxim învaţă acelaşi lucru. Spune că duhul Legii este sufletul şi litera Legii este trupul şi îmbrăcămintea. Fără a dispreţui veşmintele şi trupul, [adică litera], trebuie să înaintăm spre duh, spre suflet.

Prin urmare, e nevoie de mare atenţie când studiem Sfânta Scriptură, aşa încât, pe de o parte să nu dispreţuim veşmintele, iar, pe de altă parte, veşmintele, [adică litera], să nu se facă pretext pentru a ignorarea chipului luminos al Scripturii.

14. Trupul lui Hristos este asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo)

Este important să subliniem faptul că Trupul lui Hristos pe Muntele Tabor, precum, în genere, în toată viaţa Lui, s-a făcut izvor al harului necreat al lui Dumnezeu prin unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu firea omenească. Înainte de întrupare, izvor al harului necreat erau dumnezeieştile Ipostasuri, acum însă şi firea omenească în Persoana Cuvântului se face izvor al harului. Tocmai de aceea, chipul lui Hristos „a strălucit ca soarele”.

Sfinţii Părinţi numesc asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo) Trupul pe care l-a asumat Hristos şi care a fost îndumnezeit, tocmai pentru că a devenit izvor al harului necreat. O analogie în acest sens este soarele sensibil. Lumina exista din prima zi a creaţiei, câtă vreme soarele a devenit sursă a luminii abia în ziua a patra a creaţiei, când s-a unit cu lumina.

Trupul lui Hristos este asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo). Sfântul Grigorie Theologul va spune: „prin asumarea Trupului de către Hristos, Trupul s-a îndumnezeit şi a devenit asemenea celui Uns şi îndrăznesc să spun asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo)”. Acest lucru este afirmat şi în textele Sfintelor Sinoade şi în cele liturgice.

În ciuda faptului că Trupul este şi se numeşte asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo), în ciuda faptului că s-a îndumnezeit, totuşi nu a ieşit din limitele firii omeneşti, ca să se preschimbe în dumnezeire. Acest lucru îl susţin monofiziţii, care afirmă că firea dumnezeiască a absorbit firea omenească. Dar, deşi trupul s-a îndumnezeit, totuşi a rămas neschimbat şi nu a eliminat trăsăturile lui fireşti, nici aşa-numitele patimi nepăcătoase pe care Hristos le-a luat asupra Sa de bunăvoie. Astfel, Hristos şi după îndumnezeirea firii omeneşti a păstrat partea pătimitoare, stricăcioasă şi muritoare. Desigur, acestea sunt valabile pentru răstimpul de până la Înviere, pentru că după Înviere Hristos a îndepărtat partea pătimitoare, pe cea muritoare şi toate aşa-numitele patimi nepăcătoase. Despre acest subiect se vor spune cele necesare atunci când vom vorbi despre Învierea lui Hristos.

Faptul că Trupul lui Hristos s-a făcut izvor al harului necreat are urmări extraordinare în viaţa bisericească. Tocmai din acest motiv, avem posibilitatea să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Prin dumnezeiasca Împărtăşanie, omul nu primeşte în chip abstract harul lui Dumnezeu, ci Trupul asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo) al lui Hristos, care este izvor al harului necreat. Desigur, prin aceasta nu se înţelege că orice creştin care se împărtăşeşte cu Trupul lui Hristos se şi sfinţeşte, ci doar acela care s-a pregătit şi care este mădular real şi viu al Bisericii, adică al Trupului lui Hristos. Dumnezeiasca Împărtăşanie lucrează în funcţie de starea duhovnicească a omului.

15. Participarea diferită la slava lui Dumnezeu

Tâlcuind faptul dumnezeieştii Schimbări la Faţă, vedem că există diferenţiere în ceea ce priveşte participarea la slava lui Dumnezeu. Trupul pe care l-a asumat Hristos prin unirea ipostatică a firii dumnezeieşti şi a firii omeneşti a devenit izvor al harului necreat al lui Dumnezeu, de aceea chipul Lui strălucea ca soarele. Pe Ucenicii Săi şi, în general, pe oamenii care s-au învrednicit să participe la lucrarea-energia Lui îndumnezeitoare, i-a îndumnezeit şi îi îndumnezeieşte, aşadar sunt părtaşi după har şi dumnezeiască bunăvoinţă la lucrarea-energia îndumnezeitoare a lui Dumnezeu. Veşmintele devin strălucitoare prin slava lui Dumnezeu. Dar şi întreaga creaţie se veseleşte. Sfântul Cosma Melodul spune într-un tropar că lumina neapropiată a lui Dumnezeu arătată pe Tabor „a veselit zidirea şi pe oameni i-a îndumnezeit”. Cu alte cuvinte, creaţia se luminează şi se veseleşte, dar numai oamenii se îndumnezeiesc.

Acest lucru arată că întreaga creaţie se împărtăşeşte din slava lui Dumnezeu, însă în chip diferit. Nu se poate vorbi despre îndumnezeirea creaţiei, ci despre sfinţirea creaţiei şi îndumnezeirea firii omeneşti. Nu putem considera creaţia şi omul din aceeaşi perspectivă, de vreme ce omul este fiinţă cuvântătoare, iar creaţia este necuvântătoare. Omul reprezintă rezumatul întregii creaţii şi microcosmosul în macrocosmos.

16. Ce este Biserica şi care este scopul ei

Schimbarea la Faţă a lui Hristos arată ce şi cine este Biserica, dar şi care este scopul ei. Bisericii îi aparţin Proorocii şi Apostolii şi toţi cei care primesc teologia Revelaţiei şi se străduiesc să vieţuiască potrivit acestei teologii. Există, desigur, multe trepte ale împărtăşirii de har, dar omul trebuie să se găsească cel puţin în stadiul curăţirii.

De aici se vădeşte şi care este ţelul cel mai profund şi mai esenţial al Bisericii: călăuzirea omului către îndumnezeire, care este vederea Luminii necreate. Întreaga lucrare a păstorilor Bisericii ţinteşte la acest scop înalt. Aşadar, îndumnezeirea nu constituie un lux pentru viaţa bisericească, ci este desăvârşirea mistică şi scopul cel mai profund al vieţii creştine. Atât Tainele Bisericii, cât şi nevoinţa urmăresc atingerea acestei stări a îndumnezeirii. Când, însă, viaţa liturgică şi viaţa de nevoinţă sunt rupte de îndumnezeire, atunci devin nişte idoli.

Lumina necreată este trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu, este hrana celor cereşti. În acelaşi timp însă este şi pregustare a bunătăţilor viitoare. Schimbarea la Faţă arată ce este Împărăţia lui Dumnezeu şi care va fi starea viitoare. Dumnezeu-Omul Hristos se va afla în mijlocul oamenilor îndumnezeiţi, care se vor veseli de prezenţa şi slava lui Dumnezeu, la măsuri diferite, în funcţie de împărtăşirea diferită de harul necreat a fiecăruia. Se va împlini în acest fel cuvântul psalmistului David: „Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor, în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Ps. 81, 1). Hristos şi, în general, Dumnezeul Treimic, este Dumnezeu după fire, iar Sfinţii sunt dumnezei prin împărtăşire şi după har. Prin urmare, Împărăţia viitoare, precum şi prezenţa noastră în Biserică, nu este o întrunire a oamenilor evlavioşi, ci o unire, o adunare a dumnezeilor după har, a celor cu adevărat „îndumnezeiţi de Cel Care este după fire Dumnezeu” (Sfântul Simeon al Tesalonicului).

17. Participarea personală la îndumnezeire

Praznicele împărăteşti nu au doar caracter hristologic, ci şi antropologic şi sotiriologic, lucru valabil şi pentru Schimbarea la Faţă a lui Hristos. Prin Schimbarea Lui la Faţă, Hristos a arătat îndumnezeirea firii omeneşti, dar şi slava celor care se vor uni cu El. De aceea, evenimentul Schimbării la Faţă constituie punctul central al învăţăturii soteriologice a Bisericii, pentru că arată care este rostul existenţei omului.

Pentru ca omul să ajungă la trăirea slavei îndumnezeirii sale, adică la împărtăşirea de lucrarea-energia îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, trebuie să treacă prin curăţirea inimii. Şi asta se întâmplă, pentru că Hristos îl luminează pe om după măsura curăţiei inimii sale. Sfântul Grigorie Theologul va spune în acest sens: „mai întâi omul trebuie să se curăţească, iar apoi celui curat i se vorbeşte”. Cu lumina duhovnicească-noetică se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu lumina sensibilă. După cum lumina sensibilă luminează ochii sănătoşi ai trupului, la fel şi lumina necreată lumina mintea-nous curată şi inima luminată (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Părinţii, vorbind despre Schimbarea la Faţă a lui Hristos şi despre împărtăşirea de slava dumnezeiască, fac referire la urcarea fiecărui om pe muntele vederii-lui-Dumnezeu (theoptia). Necurmat este strigătul Bisericii: „luminează-ne pe noi, păcătoşii, cu lumina Ta veşnică”. Şi într-o rugăciune legată tot de această temă, din cadrul Ceasului Întâi, simţim nevoia să Îl rugăm pe Hristos: „Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul care vine în lume, să se însemneze peste noi lumina Feţei Tale, ca să vedem într-însa Lumina cea neapropiată”. Este nevoie de urcuş continuu şi de evoluţie. Şi în Biserică vorbim despre o evoluţie a omului, însă nu de la maimuţă la om, ci de la om la Dumnezeu. Şi această „teorie evoluţionistă” a Bisericii arată sensul vieţii şi rezolvă toate problemele lăuntrice şi neliniştile existenţiale ale omului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că Hristos nu Se arată în acelaşi chip tuturor, ci începătorilor Se arată în chipul robului, iar celor care urcă pe muntele vederii-lui-Dumnezeu Se arată „în chip de Dumnezeu”.

Cei trei Ucenici pe Tabor, îndată ce au văzut slava Feţei lui Hristos, au mărturisit: „Doamne, bine este nouă să fim aici; dacă voieşti, voi face aici trei corturi: Ţie unul, şi lui Moise unul, şi lui Ilie unul” (Matei 17, 4). Tâlcuind această dorinţă a Ucenicilor, Sfântul Maxim spune că cele trei corturi sunt cortul făptuirii (praxi), al vederii-lui-Dumnezeu (theoria) şi al grăirii-de-Dumnezeu (theologia). Chipul primului cort (al făptuirii) era Ilie ca om plin de bărbăţie şi de cuminţenie, chipul celui de-al doilea (al vederii-lui-Dumnezeu) era Moise, ca legiuitor şi îndreptător al poporului, iar chipul celui de-al treilea cort (al teologiei) era Însuşi Stăpânul Hristos, pentru că El era desăvârşit întru toate.

În această analiză ermineutică se arată trei trepte ale vieţii duhovniceşti, care alcătuiesc urcuşul duhovnicesc al omului pe Muntele Tabor, şi anume curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea. Astfel, nu e vorba de un urcuş spaţial, ci de o evoluţie în modul de vieţuire duhovnicească. Dacă ne uităm cu atenţie la întreaga viaţă bisericeacă şi la învăţătura mântuitoare a Sfinţilor Părinţi, vom constata că permanent se face referire la trei trepte ale vieţuirii duhovniceşti, care sunt în legătură cu diferitele grade de împărtăşire a omului de harul lui Dumnezeu. Dacă viaţa duhovnicească nu are această raportare şi evoluţie, atunci devine idol şi simplă învăţătură moralizatoare.

Schimbarea la Faţă a lui Hristos ne arată ce anume exact este teologia ortodoxă. Din învăţătura Bisericii cunoaştem că teologia nu este speculaţie raţională şi nici nu este alcătuită din simple cunoştinţe intelectuale, ci teologia este participare la lucrarea-energia îndumnezeitoare a Luminii necreate şi, desigur, îndumnezeirea omului. Când vorbim despre teologie, înţelegem experienţă [empirică] şi vederea-lui-Dumnezeu.

* * *

În concluzie, trebuie să spunem că Schimbarea la Faţă a lui Hristos constituie un eveniment central în viaţa lui Hristos, dar şi un moment fundamental în viaţa omului. De aceea, nu poate fi analizat prin idei frumoase şi morale sau prin exaltări sentimentale, ci numai în cadrele teologiei ortodoxe. De altfel, trăind în Biserică, nu aspirăm doar să devenim oameni buni, ci şi dumnezei după har. La această înălţime ne cheamă viaţa bisericească şi teologia ortodoxă.

Septembrie 1994

Sursa: Mitropolítou Nafpáktou kai Ag. Vlasíou, Ierothéou, „Oi Despotikés Eortés” [„Praznicele Împărăteşti”], Ekdóseis I. M. Genethlíou tis Theotókou.