Theologia Stareţului Sofronie

Mulți theologi și monahi au văzut în persoana Stareţului Sofronie cel mai însemnat chip patristic al epocii noastre.

Monahul aghiorit Theoclit Dionisiatul mi‑a spus: „Dacă există astăzi un mare isihast care a trăit până în adâncuri isihasmul ortodox și, ceea ce este și mai important, care poate să‑l exprime în scris, comparându‑l cu alte tradiții, acesta este Stareţul Sofronie”. Căci nu este de ajuns să fie cineva isihast și să fi văzut Lumina nezidită, ci este nevoie să aibă și calități intelectuale și o anumită formare culturală pentru a putea să exprime și să transmită theologic experiența din descoperire și isihasmul în cele mai fine amănunte, și să deosebească această experienţă de intelectualismul filosofic și de alte experiențe cu caracter antropocentric.

Ceea ce este caracteristic Marilor Părinți ai Bisericii și îi deosebește de mulți alți sfinți ieromonahi sau monahi este faptul că au avut o experiență personală a lui Dumnezeu, au ajuns la îndumnezeire, dar au avut şi daruri intelectuale însemnate, fiind înzestraţi cu „capacitate intelectuală” şi cunoscând, de asemenea, cultura epocii lor. Astfel, au fost capabili pe de o parte să exprime această experiență, iar pe de alta să‑i înfrunte pe feluriţii eretici ai vremii lor.

Aşa putem înțelege și diferența dintre Marele Athanasie, cel care la Sinodul I Ecumenic era doar un tânăr diacon, și Sfântul Spiridon și Sfântul Nicolae, care la rândul lor au participat la Sinodul I Ecumenic ca episcopi. Toți trei avuseseră experiența lui Dumnezeu și cunoșteau că Logosul, Cea de‑a doua Persoană a Sfintei Treimi, este nezidit, nu zidit – dar numai Marele Athanasie a putut să înfrunte prin dialog erezia lui Arie, care se fundamenta pe principii filosofice.

Părintele Ioannis Romanidis, care îl prețuia foarte mult pe Stareţul Sofronie, arăta că, potrivit Tradiției patristice, există două energii‑lucrări ale sufletului: una a minții (nous), și una a cuvântului‑intelectului (lógos‑diánoia). Prin mintea‑nous dobândim cunoașterea lui Dumnezeu, pe când prin intelect dobândim cunoașterea lumii simțite și putem exprima experiența minții‑nous. Când aceste două energii sufletești funcționează bine, atunci ele se mișcă în paralel.

Astfel, după măsura lucrării minţii‑nous și a intelectului, oamenii se împart în patru categorii. Primei categorii îi aparțin „cei care au reuşite intelectuale sărace, dar urcă la cea mai înaltă măsură a desăvârşirii noetice[1]” – adică anumiţi monahi simpli, dar purtători ai unei mari experiențe duhovniceşti. În cea de‑a doua categorie se află „cei care au cele mai înalte reuşite intelectuale, dar cad pe un plan de jos, sau chiar pe planul cel mai de pe urmă al nedesăvârşirii noetice” – aici se situează filosofi, oameni de ştiinţă şi profesori de nivel academic. În cea de‑a treia categorie se regăsesc „cei ce ajung la desăvârşite reuşite intelectuale, și la desăvârșirea noetică” – precum Marii Părinți ai Bisericii. În cea de‑a patra categorie se află „cei care au calităţi şi reuşite intelectuale medii, iar inima le este împietrită” – adică majoritatea oamenilor[2].

Cu siguranță, după propria mea părere, ca și a multor altora, Stareţul Sofronie a aparținut celei de‑a treia categorii, de vreme ce a ajuns la o înaltă treaptă a experienței lui Dumnezeu, învrednicindu‑se în repetate rânduri de vederea Luminii nezidite; şi, fiind totodată înzestrat cu o mare și remarcabilă capacitate intelectuală, a reușit să exprime această uriașă experiență pe care o dobândise în viața sa duhovnicească.

Desigur, trebuie menţionat că una este a avea experiența lui Dumnezeu – la care se ajunge prin curățirea inimii de patimi și prin luminarea minții, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu și prin lupta personală a fiecărui om – și cu totul alta sunt înzestrările intelectuale și celelalte harisme pe care le are omul, precum şi experiența lui generală de viaţă. Nici un om nu poate ajunge la îndumnezeire prin darurile sale intelectuale; acestea, la fel ca și cultura și formarea personală, îi sunt de ajutor doar la nivelul exprimării experienței duhovniceşti și înfruntării ereticilor, care vorbesc despre Dumnezeu folosindu‑se de filosofie. Vedem aceasta la toți sfinții încercați.

Spre exemplu, studiind textele Sfintelor Evanghelii, observăm că Evangheliștii au avut o cunoaștere personală a lui Hristos, dar fiecare, în funcție de darurile și formarea sa, a exprimat în mod diferit această experiență. Astfel, se observă o deosebire în felul de exprimare și de expunere a faptelor în cele patru Evanghelii. Sfinții Evangheliști Matei și Marcu descriu într‑un mod foarte simplu evenimentele, Sfântul Evanghelist Luca se distinge prin cultura și cunoștințele sale medicale, iar Sfântul Evanghelist Ioan se caracterizează printr‑o theologie înaltă, care este totodată şi rodul harismelor sale deosebite.

De aceea spunem că una este ce‑ul Revelaţiei, și alta este cum‑ul ei. Ce‑ul, cu alte cuvinte, conținutul Revelaţiei, este dat de Dumnezeu, fiind de aceea și numit descoperire, în timp ce cum‑ul, [adică forma în care este exprimată Revelaţia]1, îi aparţine omului, cu harismele și calitățile sale firești, dăruite lui de Dumnezeu.

Pururea‑pomenitul Părinte Ioannis Romanidis, urmând Tradiția apostolică și patristică, a înfăţişat acest lucru în felul următor: Sfântul văzător‑de‑Dumnezeu ajunge la măsura cea mai înaltă a Descoperirii, care este Cincizecimea, și vede în chip nevăzut, aude în chip neauzit și înțelege în mod de neînțeles pe Dumnezeu. În esenţă, Părintele Ioannis reia aici cele scrise de Sfântul Simeon Noul Theolog, anume că „sfinții văd în chip nevăzut frumuseţea Lui cea nespusă, ating fără de atingere, înțeleg în chip neînţeles chipul Lui de neînchipuit, forma cea fără de formă nefelurit împodobită întru vederea cea nevăzută și întru frumuseţea cea necompusă”[3]. Pe parcursul acestei experiențe, văzătorul‑de‑Dumnezeu trăiește cuvintele și înțelesurile cele nezidite, precum scrie și Sfântul Apostol Pavel: „Ştiu pe un om întru Hristos, mai înainte cu patrusprezece ani, (sau în trup, nu ştiu; sau afară de trup, nu ştiu; Dumnezeu ştie), că s’a răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Și știu pe acest om (sau în trup, nu ştiu, sau afară de trup, nu știu; Dumnezeu știe) că s’a răpit în Rai și a auzit cuvinte de nespus, care nu este slobod omului a le grăi” (II Corinteni 12:2‑4).

Mai apoi însă, când vrea să exprime această experiență spre folosul fiilor duhovnicești sau pentru a înfrunta învățăturile eretice ale feluriţilor theologi ce filosofează, văzătorul‑de‑Dumnezeu transpune aceste cuvinte și înțelesuri de negrăit [nezidite] în cuvinte, înțelesuri şi chipuri zidite.

Vedem aceasta în viața și învățătura Stareţului Sofronie. El însuși, prin Harul lui Dumnezeu, dar și datorită dispoziției sale personale și însetării care îl caracteriza, a dobândit o experiență și o cunoaștere a lui Dumnezeu rar întâlnite. În cartea Vom vedea pe Dumnezeu precum este – care constituie, am putea spune, autobiografia sa duhovnicească – se pot întâlni multe asemenea experienţe dumnezeieşti.

Mai apoi, pentru a‑i îndruma pe fiii săi duhovnicești, dar și pentru a face o delimitare clară între experiența duhovnicească pe care o are un theolog văzător‑de‑Dumnezeu şi construcțiile intelectuale ale unui theolog ce filosofează ca om de ştiinţă, precum și pentru a distinge între experiența duhovnicească a Bisericii Ortodoxe şi oricare altă experiență de tip apusean sau oriental, a înfăţişat această experiență duhovnicească folosind lexicul pe care îl dobândise în studiile sale. Astfel, în scrierile sale se observă, pe de o parte, marea harismă a vederii‑lui‑Dumnezeu, dăruită lui de Dumnezeu, iar pe de altă parte, felul în care a exprimat această mare experiență a sa.

Doi dintre fiii săi duhovnicești înfăţişează acest parcurs: Ieromonahul Nicolae Saharov, în textul Formarea theologică a Părintelui Sofronie Saharov (unul din capitolele tezei sale de doctorat – The Theology of Archimandrite Sophrony[4]), și Arhimandritul Zaharia Zaharou, în cartea sa Referinţe la theologia Stareţului Sofronie (Ἀναφορά στήν θεολογία τοῦ Γέροντος Σωφρονίου)[5]. Să ne aplecăm puţin asupra acestor două trimiteri.

a. Formarea theologică a Stareţului Sofronie Saharov

Ucenicul lui, Ieromonahul Nicolae Saharov, descrie elocvent curentele epocii care l‑au influențat pe Stareţ în formarea acestei experiențe dobândite cu Harul lui Dumnezeu. Vom reda și noi câteva din elementele care au jucat un rol însemnat în alcătuirea theologiei sale, cea izvorâtă din descoperire.

Cel dintâi element: Stareţul Sofronie a trăit în cele mai de seamă centre culturale ale vremii sale.

Aşa cum am menţionat deja, Stareţul Sofronie s‑a născut la Moscova și a trăit în atmosfera creștină a societății rusești, caracterizată printr‑o legătură simplă cu Dumnezeu, rugăciune și mersul duminică de duminică la biserică. Ca adolescent și tânăr, a fost martor și la tulburările sociale, de vreme ce a trăit în perioada Primului Război Mondial și a Revoluției rusești, cu urmările lor binecunoscute.

În continuare s‑a stabilit la Paris, unde a luat contact cu atmosfera cultural‑artistică a vremii, cunoscându‑i şi pe marii gânditori, filosofi și theologi ai vremii. După aceasta, a vieţuit în Sfântul Munte, unde l‑a întâlnit pe Sfântul Siluan, cel ce trăise experiențe ale vederii‑lui‑Dumnezeu și descoperiri dumnezeieşti; a cunoscut aici toate formele de vieţuire monahală, de la viaţa de obşte până la cea mai extremă formă de isihasm, dobândind o bogată experienţă şi din slujirea de Părinte duhovnicesc al multor monahi. Sfântul Munte a fost hotărâtor pentru întreaga sa viață, lăsând o pecete adâncă asupra lui, după cum se poate vedea în scrierile sale și după cum ne‑am încredinţat cu toţii, cei ce i‑am stat în preajmă de‑a lungul multor ani. La Paris s‑a reîntors ca un theolog maturizat şi cu experiență, în stare să discearnă deosebirile dintre theologia academică și cea isihastă; s‑a aflat, de asemenea, în mijlocul disensiunilor din mediul bisericesc, pricinuite de regimul comunist din Rusia și de consecințele acestuia asupra vieţii bisericeşti. În cele din urmă a vieţuit în Anglia (unde a și adormit întru Domnul), călăuzind duhovnicește mii de oameni veniţi din întreaga lume pentru a afla ajutor în căutările lor duhovnicești. Prin urmare, Stareţul Sofronie a trăit atât în marile centre culturale, filosofice şi intelectuale ale vremii sale, cât și în marile centre ale vieţii duhovniceşti ortodoxe.

Al doilea element: theologia Stareţului Sofronie s‑a plămădit din firea vieţii sale lăuntrice și din marea sa căutare a lui Dumnezeu, manifestate printr‑o sete duhovnicească neostoită – fapt ce constituie un dar rar întâlnit.

De la o vârstă fragedă a fost înrâurit de atmosfera puternic duhovnicească din casa părinţilor săi, atmosferă impregnată de rugăciune și dăruire către Dumnezeu, în care el însuși a primit mari daruri de la Dumnezeu. Stareţul povesteşte cum, atunci când ieșea din biserică, în brațele mamei sale fiind, vedea două lumini: lumina soarelui – și o altă lumină, pe care abia mai târziu a conștientizat‑o ca fiind Lumina nezidită. În anii adolescenței și ai tinereții sale, această viaţă lăuntrică s‑a exprimat prin pictură și prin pomenirea intensă a morții, care l‑a condus către misticismul oriental.

Ca pictor, Stareţul Sofronie „încerca să descopere o frumuseţe eternă, taina fiecărui obiect văzut. Pentru el, arta era un puternic mijloc de a străbate prin realitatea prezentă, prin timp, spre noi orizonturi ale existenţei. Aceste trăiri artistice aveau un caracter cvasi‑mistic. Astfel, aminteşte o serie de experienţe de cădere din timp şi contemplare a luminii inspiraţiei artistice. Acest lucru îi va permite mai târziu să distingă fără greş între lumina naturală a minţii omeneşti şi Lumina cea nezidită”[6].

Simțirea diferenţei dintre ce este trecător și ce este nemărginit, dintre realitatea prezentă și adevărul cel veșnic, dimpreună cu însuflarea dată de Preasfântul Duh i‑au sporit darul pomenirii morții și setea de a fugi din cele vremelnice spre a le afla pe cele veșnice. Aceasta l‑a condus, în anii studenției, către misticismul oriental. „Astfel, arta, gândirea și starea sa lăuntrică se îngemănau, împingându‑l în chip nestăvilit înspre abstract, adică înspre atot‑transcendent”[7].

Când însă, mai târziu, Hristos i S‑a descoperit în Lumină, și mai ales când a petrecut în Lumina nezidită din Sâmbăta Mare până în Marțea Luminată a anului 1924, atunci și‑a înțeles marea cădere existenţială, anume căutarea vieţii veșnice în absolutul suprapersonal. Astfel, s‑a dat pe sine unei pocăințe necontenite, unei tânguiri duhovniceşti fără de curmare. Acestea l‑au călăuzit către Mănăstirea Sfântului Panteleímon din Athos, și apoi către pustia Sfântului Munte, la „înfricoșătoarea Karoúlie”, unde s‑a predat plânsului și tânguirii fără opreliști, ajungând să trăiască astfel dragostea lui Dumnezeu şi iubirea Sa de oameni.

Al treilea element: în theologia sa, Stareţul Sofronie a întrebuinţat o terminologie influențată de curentele filosofice ale vremii, pe care le cunoscuse în locurile în care a petrecut.

Dintru început, în societatea rusească „s‑a familiarizat cu bogata moştenire a culturii ruse din secolele XVIII‑XIX, în centrul căreia se afla creştinismul. A citit cu mare entuziasm operele lui Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski și Pușkin”[8]. La jumătatea secolului al XIX‑lea, Rusia cunoscuse o înflorire filosofică fără precedent – în esenţă, societatea rusă a suferit influenţa întregii tradiţii filosofice a Apusului, care în Evul Mediu condusese la Iluminism și apoi la Romantism[9].

Însă, mai mult decât aceste curente filosofice, cei care l‑au influențat pe Stareţul Sofronie au fost Părintele Serghei Bulgakov – un rus emigrat în Paris care i‑a fost pentru o vreme și duhovnic –, precum și filosoful Nikolai Berdiaev.

Părintele Serghei Bulgakov a pornit dintr‑un mediu creștin, trecând rând pe rând prin ateism, marxism şi idealism, ca într‑un sfârşit să se reîntoarcă la creștinismul pe care, însă, l‑a privit în mod idealist. Astfel, de la filosofia idealistă a ajuns la „realismul idealist al Bisericii Ortodoxe”. Aflat în exil la Paris, a devenit profesor la Institutul Saint‑Serge.[10] Pe lângă scrierile Părinților Bisericii, cunoş tea şi concepţiile unor filosofi apuseni, precum Kant, Fichte, Feuerbach, Hegel, Schelling, ca şi ale ruşilor Soloviov și Florensky. Bulgakov l‑a influențat pe Stareţul Sofronie în theologia triadologică, în kenotism, în hristologie, în înţelegerea Dumnezeieştii Euharistii și în antropologie. Însă Stareţul Sofronie, prin propria‑i experiență duhovnicească pe care a dobândit‑o, a ridicat aceste concepţii pe o altă treaptă. De pildă, vorbea despre kenoza Cuvântului în Cruce și Înviere, dar și în Dumnezeiasca Euharistie. Era foarte precaut în a se folosi de theologia lui Bulgakov, din pricina teoriei greșite a acestuia despre sofiologie și a împotrivirilor venite din partea mai multor theologi față de theologia lui[11].

Nikolai Berdiaev, provenit dintr‑o familie aristocratică cu tradiţie în cariera militară, era animat de înclinații liberale. La început a fost influenţat de ideile marxiste, dar acestea nu l‑au mulţumit, deoarece idealismul său filosofic – inspirat de Kant și de Fichte – nu se putea împăca cu filosofia materialistă a lui Marx. Aşa că a parasite marxismul și s‑a apropiat de creștinism. În cele din urmă a rămas tot un spirit liber, fapt pentru care a și fost caracterizat drept „filosof sau apostol al libertății”. Berdiaev a fost, în esenţă, o sinteză a feluritelor forme de manifestare a gândirii ruse din secolul al XIX‑lea, reunind în sine trăsăturile caracteristice ale slavofililor cu cele ale admiratorilor Apusului[12].

„Cu siguranţă că întâlnirea personală a Arhimandritului Sofronie cu Berdiaev a lăsat urme asupra theologiei sale”, mai ales în aspectele privitoare la persoană și în definirea omului ca „dumnezeu mic” (mikrotheós). Desigur, nu trebuie să supraestimăm această influență, căci multe din părerile lui Berdiaev despre persoană, libertate şi capacitatea omului de a crea erau opuse Tradiției ascetice ortodoxe[13]. Stareţul însă a privit aceste concepţii într‑o dimensiune ascetică, din perspectiva descoperirilor pe care le primise de la Dumnezeu și a ajutorului hotărâtor pe care i l‑a oferit Sfântul Siluan Athonitul, aşa cum vom vedea în continuare.

Cu toate acestea, concepţiile filosofice întâlnite la acești doi gânditori nu i‑au putut oferi Stareţului Sofronie soluţiile pe care le căuta la probleme precum trăirea rugăciunii, dreapta aşezare a omului înaintea lui Dumnezeu, biruinţa asupra patimilor și dobândirea vieţii veşnice. Tocmai de aceea le‑a lepădat pe toate și a plecat în Sfântul Munte. Aici l‑a întâlnit pe Sfântul Siluan, un monah aghiorit văzător‑de‑Dumnezeu, care nu cunoștea filosofie – dar Îl cunoștea pe Dumnezeu din experiența proprie, fiind un theolog empiric[14].

Acesta a odihnit duhul neliniștit al Stareţului Sofronie și i‑a oferit răspuns la darul pomenirii morții ce‑i fusese dat. A întâlnit în el un theolog experimentat și un povăţuitor încercat, și i‑a stat alături ca ascultător desăvârșit. Firește, ca ucenic al Sfântului Siluan, a primit încredinţare asupra propriei experiențe dobândite încă din vremea când trăia la Paris, experienţă pe care a îmbogățit‑o cu mult mai mult prin descoperirile dumnezeiești dăruite mai apoi de Dumnezeu. Experiența personală, vădită prin cuvântul: „Stai pe marginea prăpastiei deznădejdii, şi când simţi că o să cazi, întoarce‑te înapoi”, s‑a întâlnit, adeverindu‑se, cu acel cuvânt primit de Sfântul Siluan ca descoperire de Sus: „Ține‑ți mintea în iad, și nu deznădăjdui”. La Cuviosul Siluan a întâlnit trei principii theologice fundamentale: rugăciunea pentru întreaga lume, smerenia cea după chipul smereniei lui Hristos și iubirea pentru vrăjmași[15].

Din perspectiva experienţei personale a lui Dumnezeu și a călăuzirii Cuviosului Siluan Athonitul, Stareţul Sofronie a putut să‑I răspundă mai târziu lui Balfour, căutărilor şi concepţiilor acestuia, după cum se arată în corespondența care a fost publicată și la care ne vom referi şi într‑unul din capitolele cărţii de față. Mai mult, a putut să evalueze theologia lui Lossky şi a unui întreg şir de theology ai epocii sale care încercau să se confrunte cu provocările vremurilor.

Deosebirea era însă că Stareţul Sofronie aborda diversele curente din perspectiva adevărului personal pe care‑l cunoștea ca descoperire de Sus, și de aceea cuvântul său era autentic, pe când ceilalți theologi, în pofida bunelor intenții și reușitelor lor, vorbeau întotdeauna doar din intelectul propriu. Theologii academici cunoşteau scrierile Părinților Bisericii, însă lipsiţi fiind de bogata experiență venită din trăire pe care o avea Stareţul Sofronie, ajungeau la un alt rezultat. Această diferență poate fi văzută în toată deplinătatea ei în cartea Cuviosul Siluan Athonitul, precum și în corespondența cu Balfour.

Trebuie avut în vedere şi faptul că noua trecere prin Paris, după experiența Sfântului Munte, l‑a adus în contact cu lucrările intelectualilor și theologilor Bulgakov, Kerv, Florovsky, Berdiaev, Lossky și Glubokovski. Astfel, a putut distinge mult mai limpede diferența dintre theologia vie, născută din experiență, pe care o cunoscuse în Sfântul Munte, și cea născută din creaţia intelectuală a theologilor și filosofilor contemporani. Prin urmare, „gândirea sa a trecut printr‑un process de sinteză theologică, pe măsură ce evalua moștenirea theologiei și filosofiei ruse prin prisma propriei sale experiențe ascetice”. Această sinteză se face văzută lămurit în cartea Cuviosul Siluan[16].

Cu theologul Vladimir Lossky, Stareţul a avut o legătură personală aparte. Cu toate acestea, s‑a deosebit de el în privinţa învățăturii despre Lumina Dumnezeiască – care nu este, aşa cum scria Lossky, „întuneric dumnezeiesc” – precum și în învățătura privitoare la experienţa părăsirii de către Dumnezeu, numită şi pierderea Harului Dumnezeiesc, experienţă ce nu provine din deviaţii dogmatice, ci este o treaptă a parcursului ascetic către îndumnezeire, fiind, în esenţă, expresia dragostei Dumnezeiești. De aceea, experiența acestei părăsiri de către Dumnezeu poartă în sine „o putere dumnezeiască de‑viață‑făcătoare”.[17]

Al patrulea element: theologia Stareţului Sofronie s‑a format, ca expresie, sub înrâurirea curentelor religioase ale epocii sale.

Stareţul a cunoscut personal trei forme ale trăirii lăuntrice, ale căutării lui Dumnezeu. Prima este misticismul oriental – experienţă pe care a trăit‑o timp de şapte‑opt ani, în vremea studenției sale la Moscova, când a încercat să dobândească cunoașterea veșniciei dincolo de ceea ce socotea el a fi expresia psihologică a dragostei înfăţişată în poruncile lui Hristos. A doua a fost trăirea mistică apuseană, în privinţa căreia a fost nevoit să dea răspuns lui Balfour, entuziasmat de Noaptea întunecată a sufletului a lui Ioan al Crucii. A treia a fost Tradiția isihastă, așa cum a întâlnit‑o în Sfântul Munte și a trăit‑o la Karoúlia și în peștera Sfintei Treimi de lângă Mănăstirea Sfântului Pavel, aceeași Tradiție pe care o aflăm în Filocalie, şi mai cu seamă în viața și învățăturile Sfântului Grigorie Palama.

Al cincilea element: theologia Stareţului Sofronie este o theologie empirică, izvorâtă din experiență, o theologie prin excelenţă bisericească, neafectată de tendințele naţionaliste ale multor theology ai vremii sale, și de aceea este o theologie cu adevărat sobornicească şi universală – în înţelesul patristic al cuvântului.

Înclinații naționaliste nu a avut nici în răstimpul în care a trăit la Moscova, când încă nu cunoscuse întreaga Tradiție bisericească și avea alte căutări spirituale, ci era deschis către „o largă libertate intelectuală”. „Deși moscovit, Serghei Saharov a rămas străin de tendinţele intelectuale ale ethosului moscovit marcat de accentul romantic pus de slavofili pe rusismul principiilor lor filosofice.”[18]

Cu atât mai mult atunci când s‑a deschis către libertatea duhului nu a putut să se îngrădească în facţiuni naționaliste. De aceea, și când se afla la mănăstirea rusească din Sfântul Munte, și mai apoi la Paris, la Institutul Theologic Saint‑Serge, oriunde întâlnea facțiuni bisericești evidente nu lua parte la ele. De asemenea, nu a contestat canonicitatea Patriarhiei ruse – pe care rușii emigranți o contestau – ci considera Patriarhia Moscovei ca fiind „Biserica martirilor şi a mărturisitorilor”. Dar chiar și de pe această poziție a evitat să împărtășească nostalgia slavofilă, și niciodată nu a „canonizat” Vechea Rusie, făcând din ea o noţiune theologică sau ideologică. „Un asemenea nationalism contrazicea interesul său pentru categoriile universale și nevoinţa personală. Dădea întâietate Tradiției patristice, în vreme ce mulți slavofili recurgeau la Dostoievski ca la o sursă theologică.”[19]

Chintesenţă a acestei cunoaşteri duhovnicești dobândite de Stareţ este modul său de viaţă la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex, Anglia, pe care l‑a predat monahilor, ucenicii săi. În 1959 s‑a mutat de la Paris în Anglia, la început sub jurisdicția Patriarhiei Ruse, iar din 1965 sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Ecumenice, cu binecuvântarea Patriarhului Rusiei. După cum scrie Ieromonahul Nicolae Saharov, Stareţul Sofronie „a încercat să restaureze principiile cele mai profunde ale vieții monahale, în aşa fel încât să evite concepţiile deformate despre viața de obşte și ţelul ei. Preocuparea sa de căpătâi era, în esenţă, nevoinţa lăuntrică: desăvârșirea lăuntrică era pentru el mai de preţ decât conformismul exterior perfect. În cea mai mare parte, învățătura lui se concentra pe cultivarea minții (nous) și a inimii. Şi, cu toate că era departe de a fi indiferent față de amănuntele vieţii de zi cu zi și de sarcinile lumești, înclina să le cuprindă în spectrul mai larg al cadrului său theologic.”[20]

În tipicul slujbelor, pe care le‑a rânduit astfel şi datorită faptului că monahii proveneau din mai multe țări şi vorbeau limbi diferite, s‑a vădit şi dorirea Stareţului Sofronie de a se cultiva monahismul lăuntric, pocăința inimii, viaţa de rugăciune a minții în inimă. Dumnezeiasca Liturghie este temelia acestei mănăstiri. Slujbele de fiecare zi sunt unite cu Rugăciunea lui Iisus, care este „rugăciunea de obşte, chemându‑se Dumnezeiescul Nume adesea până la patru ceasuri pe zi”.

A trăit această Tradiție în Sfântul Munte, întâlnind‑o în pustia şi în schiturile athonite, precum şi în viața Sfântului Nicodim Aghioritul şi în rânduiala mănăstirii Sfântului Paisie Velicikovski.[21]

Prin urmare, studiind theologia Stareţului Sofronie, observăm că „a fost marcată de un dialog activ între diverse universuri de gândire, precum: filosofia religioasă contemporană, Tradiția patristică și reflecţia asupra experienței mistice proprii”, astfel încât această theologie este o punte între „lumea modernă occidentală, elita intelectuală rusă din Paris, cu intensa ei căutare intelectuală, și monahismul athonit cu vechea lui Tradiție patristică”.[22] Ea a fost şi urmarea cunoașterii theologiei și tradiției apusene – dar, mai întâi de toate, a cunoașterii lui Dumnezeu în Lumina nezidită.

Îndeobşte, observând parcursul theologic al Stareţului Sofronie, ne putem încredința că a pornit de la elementele caracteristice epocii sale, care l‑au ajutat pentru început, dar mai apoi a înaintat către mai mari înălțimi ale theologiei şi vieţii duhovniceşti. De la credința religioasă simplă a ajuns la atingerea veșniciei, pe care a trăit‑o existenţial. De la filosofie a înaintat către theologia descoperită de Sus. De la cunoștința diverșilor filosofi a ajuns la cunoașterea văzătorilor‑de‑Dumnezeu. De la misticismul oriental impersonal a ajuns să trăiască isihasmul personal. De la sfâşierile jurisdicţionale a trecut la sobornicitatea Bisericii. Este o cale ce presupune schimbarea‑la‑faţă lăuntrică și nașterea din nou.

b. Referinţe la theologia Stareţului Sofronie

Celălalt ucenic al său, Arhimandritul Zaharia Zaharou, în cartea Hristos, Calea vieţii noastre1, prezintă într‑un mod remarcabil întreaga theologie a Stareţului Sofronie, analizând sistematic felul în care s‑a sedimentat experiența sa văzătoare de cele dumnezeieşti.

Alături de prolog și introducere, cartea cuprinde opt capitole, în care sunt descrise opt elemente fundamentale ale theologiei Stareţului Sofronie, care este o theologie a Bisericii. Le vom enumera aici cu o scurtă prezentare a fiecăruia dintre ele, pentru a pune în lumină și dintr‑un alt unghi valoarea deosebită a theologiei Stareţului Sofronie.

În primul capitol este analizat „înțelesul principiului ipostatic și plinirea lui în viaţa omului”. Studiul începe de la Dumnezeul Treimic și de la relațiile dintre cele trei Ipostasuri, și ajunge la om, care este zidit după chipul Cuvântului. În perihoreza celor trei Ipostasuri, Stareţul Sofronie întrezăreşte „caracterul dumnezeieștii smerenii a Ipostasurilor”. Apoi, consideră că omul, zidit fiind după chipul lui Dumnezeu, are înlăuntrul său pornirea de a‑L cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, Prototipul zidirii sale, și are capacitatea de a dobândi viața cea dumnezeiască. Fireşte, pe această cale există și primejdia înșelării, anume a‑L căuta pe Dumnezeu într‑un absolut suprapersonal, iar nu în Persoana lui Hristos – căci prin Hristos putem dobândi cunoașterea celorlalte Persoane.

În cel de‑al doilea capitol se vorbește despre kenoza Cuvântului, cea de‑a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S‑a făcut om și Și‑a asumat ceea ce este stricăcios și muritor în firea omenească, precum și despre kenoza pe care fiecare creștin trebuie să o trăiască, după chipul lui Hristos, kenoză ce constă în păzirea poruncilor lui Hristos și dobândirea dragostei lui Dumnezeu până la ură de sine.

În cel de‑al treilea capitol este expusă învățătura Stareţului Sofronie despre măreția omului, ca fiind cel zidit după chipul lui Dumnezeu, precum și despre nimicnicia lui, ca fiind cel ce a căzut într‑o vieţuire plină de patimi şi sortită morţii. Astfel, se vorbește despre evenimentul morții, despre harisma pomenirii morţii şi despre depășirea morții, despre tânguire și lacrimi.

În cel de‑al patrulea capitol se analizează învățătura Stareţului Sofronie privitoare la taina căilor mântuirii, făcându‑se referire la cele pe care le‑a trăit, le‑a scris și le‑a grăit legate de primirea Dumnezeiescului Har, de pierderea și redobândirea lui. Acest drum este, în realitate, cunoașterea căii lui Hristos.

În cel de‑al cincilea capitol este înfăţişată învățătura Stareţului despre calea monahismului. Se prezintă monahismul ca o harismă a Duhului Sfânt, făcându‑se referire la făgăduințele monahale – ascultarea, fecioria (sau întreaga‑înţelepciune) și neagoniseala – precum și la paternitatea duhovnicească, văzută ca slujire a împăcării omului cu Dumnezeu.

În cel de‑al șaselea capitol este redată învățătura Stareţului despre isihasmul ortodox, vorbindu‑se despre Rugăciunea lui Iisus şi nevoinţa ei, despre isihia minţii – care reprezintă punctul central al isihasmului ortodox – și despre izbăvirea omului de imaginaţie.

În cel de‑al șaptelea capitol se analizează trecerea creștinului și a monahului din tărâmul psihologic în cel ontologic. Se vorbește aici despre pocăință, care începe în tărâmul psihologic‑etic, și despre nașterea din nou a omului, în tărâmul ontologic, când omul ajunge până la vederea Luminii celei nezidite. Se face referire la învățătura Stareţului Sofronie despre smerenia ascetică şi cea dumnezeiască, și conținutul ontologic al persoanei.

În final, în cel de‑al optulea capitol este redată învățătura Stareţului despre rugăciune ca fiind cale a creaţiei, comuniune între persoane, despre rugăciunea curată, despre rugăciunea pentru întreaga lume ca osebită vădire a principiului ipostatic și despre dragostea de vrăjmași ca fiind criteriu al adevărului.

În epilog se analizează principiul fundamental al Cuviosului Siluan Athonitul, care a fost şi elementul de temelie al vieții Stareţului Sofronie: „Ține‑ți mintea în iad, și nu deznădăjdui”. Se vorbeşte despre această neobişnuită şi desăvârșită formă de lucrare a pocăinței, ce uneşte petrecerea minții în iad cu darul nădejdii în Dumnezeu, prin care este alungată deznădejdea.

Cartea Arhimandritului Zaharia prezintă în mod elocvent și lesne de înţeles întreaga theologie a Stareţului Sofronie, theologie ce nu e altceva decât trăirea personală a Stareţului. Conținutul acestei theologii este energia‑lucrarea Duhului Sfânt, iar expresia ei a luat naştere prin îngemănarea elementelor ce compuneau personalitatea Stareţului, formarea sa culturală şi cunoașterea pe care o dobândise în privinţa curentelor filosofice și religioase ale vremii sale.

În Introducerea sa, Părintele Zaharia scrie: „Stareţul a fost împodobit cu multe și mari daruri ale Duhului Sfânt. Dintre toate, cel mai însemnat era cuvântul lui Dumnezeu ce izvora din inima sa adăpată de rugăciune. A fost un om al Cuvântului. Fiecare apropiere de el era un prilej de a te deschide vieţii şi contemplării, iar orice cuvânt al său, până şi cel mai obişnuit, avea o încredinţare în duh. Se ruga îndelung, din adâncul sufletului, pentru cei ce pătimeau, şi se bucura mult atunci când minunea se săvârşea – cuvântul şi rugăciunea sa prefăcând inimile. Se lupta să le poată împuţina durerea, dar adevăratul ţel pentru împlinirea căruia s‑a dăruit pe sine până în sfârşit a fost slujirea celei mai mari şi mai însemnate minuni a existenţei noastre trecătoare: unirea fiinţei omeneşti cu Duhul Dumnezeului Celui Viu şi Veşnic”.[23]

Cele expuse mai sus sunt neîndestulătoare spre a înfăţişa în toată deplinătatea ei personalitatea Stareţului Sofronie, theologia sa și felul în care îi întâmpina pe oamenii care veneau să‑l caute din întreaga lume. El însuși vorbea patru limbi: rusa, franceza, greaca și engleza; avea o mare experiență duhovnicească și putea să înţeleagă foarte bine pe orice eterodox sau persoană de altă religie, pe atei şi pe credincioși, pe evlavioși şi pe anarhişti, pe tineri și pe bătrâni, pe laici și pe clerici, pe monahi şi pe mireni.

Și a venit vremea ca acest soare duhovnicesc să apună – sau, mai bine zis, să răsară întru Împărăția lui Dumnezeu, pe care o cunoștea din repetatele ei arătări. A adormit precum a învățat, precum s‑a rugat, precum a slujit. Când și‑a simțit sfârșitul, a zis: „I le‑am spus pe toate lui Dumnezeu. Am isprăvit tot ce aveam de făcut. Acum trebuie să plec”. A trimis o scrisoare Patriarhului Ecumenic Bartholomeu, sub a cărui jurisdicție se află Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul, cerându‑i binecuvântarea pentru a se strămuta „la dorita Lumină a Învierii lui Hristos”.[24] Aceasta vădeşte totodată cugetul său bisericesc.

Puțin înainte de a adormi, a spus: „Nu mai pot aștepta”. A dat ultimele poveţe obştii, luându‑şi rămas bun de la toți. Și‑a încrucișat mâinile și a așteptat pe pat, rugându‑se şi pregătindu‑se pentru întâlnirea cu doritul Hristos.

Când l‑am văzut în sicriu în timpul slujbei de înmormântare, mi‑am dat seama că avea aceeaşi stare, aceeaşi expresie ca atunci când se ruga, şi mai ales când liturghisea, când îi învăța pe ceilalți, descoperindu‑le tainele Împărăției lui Dumnezeu. Iar aceasta vădea unirea, în viața sa, între teorie și practică, între pustie și societate, între Dumnezeiasca Liturghie și sfințita isihie, între tăcere și purtarea firească în comunitate, între viață și moarte. Mâinile lui aveau culoarea chihlimbarului, ca și cum ar fi răspândit lumină. Astfel, ca preot‑slujitor, a trecut din biserica cea zidită în Biserica cea nezidită, de unde ne binecuvântează, se roagă și ne așteaptă.

La o cuvântare ținută în America, Părintele Zaharia a primit, printer alte întrebări, și aceasta: „Părinte, ați putea să ne spuneți ceva legat de ultimele zile ale Părintelui Sofronie?” Răspunsul pe care l‑a dat arată că sfârșitul existenței pământești a Stareţului Sofronie a fost pecetluirea întregii sale vieți. Îl redăm în totalitate, fiind deosebit de grăitor:

„Nu știu ce să spun. Noi aveam atât de ușor acces la el! Eu însumi aveam cheia de la casa lui; puteam intra oricând, ziua sau noaptea. Dacă doream să‑l întreb ceva şi dormea, trebuia doar să îi zgâlțâi fotoliul şi atunci deschidea ochii şi spunea: «Şto? Ce?» şi într‑o clipită primeam un cuvânt care cu adevărat îmi insufla inima. Noi aveam atât de ușor acces la el, dar nu pierdeam niciodată din vedere faptul că el era altfel, că era «un om al lui Dumnezeu» – toată ființa sa era răpită în Dumnezeu.

Plin de noblețe şi bun precum era, când vorbea cu mine în rusă sau în greacă, niciodată nu mi se adresa la singular, ci întotdeauna la plural. De obicei facem acest lucru cu oamenii mai în vârstă decât noi. (În engleză, însă, nu există deosebire între limbajul formal şi cel familiar.) Părintele era aspru cu noi când vedea în noi mândrie, pentru că știa că dacă nu «ne‑o servea», am fi suferit o cădere zdrobitoare. Altfel era foarte iubitor şi foarte bun. Obișnuiam să mergem şi să‑l «obosim», mai cu seamă eu, pentru că eram foarte vorbăreț şi aveam o mulțime de întrebări. Una dintre maicile noastre şi cu mine eram cei care îl oboseam cel mai mult. Părintele Sofronie a numit‑o un butoi de întrebări, şi altă maică mi‑a spus: «De aceea a ajuns acum un butoi de răspunsuri!» Când obosea, ca să ne spună că e de ajuns, obișnuia să recite o foarte frumoasă poezioară în rusește: «Permiteți‑mi să‑mi exprim recunoștința şi cu mulțumită din inimă să‑mi iau rămas bun.»

M‑am dus să‑l văd cu două săptămâni înainte de a muri. Pe atunci construiam cripta unde vom fi înmormântaţi şi, desigur, Părintele Sofronie avea să fie primul. Pereții şi acoperișul erau gata, dar dedesubt era plin de noroi, întrucât nu era încă pardoseală. Pe când mă însoțea spre uşă, s‑a uitat la criptă şi m‑a întrebat: «Cât timp le mai ia ca s‑o termine?» Am răspuns: «Părinte, încă două săptămâni, cred.» Atunci mi‑a spus: «Hm! Mie mi‑e greu să aștept chiar şi o oră: I‑am spus totul Domnului; acum trebuie să mă duc.» Trebuie să fie minunat să simți în inima ta că ai vorbit cu Domnul până la capăt şi aceasta rămâne în veșnicie şi ești gata să te duci. În ceea ce mă privește, eu am simţământul că nu am vorbit niciodată cu Domnul.

Cam cu o săptămână înainte de a muri, m‑am dus să‑l văd din nou. Era deja la pat, în timp ce înainte stătea întotdeauna într‑un fotoliu. Mi‑a spus: «Ai scris cartea pe care ţi‑am cerut să o scrii?». Îmi ceruse să scriu o carte pe care am reușit să o public abia vara trecută. I‑am spus că scrisesem două capitole şi i‑am explicat care era cuprinsul lor. Mi‑a spus: «Trebuie să le pui la început» şi apoi a adăugat: «Am să‑ţi spun cele patru idei central ale teoriei mele despre persoană.» Pe scurt, mi‑a expus toată teoria sa privitoare la «principiul ipostatic», cum îi spune el. Era aproape de lungimea unei pagini, dar absolut fundamentală – patru idei. Şi mi‑a spus cum să scriu cartea în continuare.

Cu patru zile înainte de a muri, a închis ochii şi nu a mai vorbit cu noi. Faţa îi era luminată şi fără să trădeze vreun patetism, dar plină de încordare; avea aceeași expresie ca atunci când slujea Liturghia. Nu toți din obște au mers înăuntru să‑l vadă, doar Părintele Chiril, eu, Părintele Nicolae şi Părintele Serafim. Cu două sau trei săptămâni înainte de a muri, a chemat în bucătăria din casa lui pe fiecare din obște, pe rând, timp de câte o oră, ca să stea de vorbă cu el pentru ultima oară. Dar noi, cei patru, aveam cheia de la uşa lui şi mergeam să‑l vedem la fiecare câteva ore. Intram şi spuneam: «Blagoslovitie, otci», «Blagosloviți, Părinte». Nu deschidea ochii, nici nu rostea vreun cuvânt, dar îşi ridica mâna şi ne binecuvânta fără cuvinte, şi am înţeles că se ducea. Așa că mi‑am dat seama că trebuie să‑I dau drumul. Înainte obișnuiam să mă rog ca Dumnezeu să‑i lungească bătrânețile, precum spunem în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare: «to geras perikrateson» – «pre cei bătrâni întăreşte». Dar în acele zile vedeam că se duce, așa că am început să zic: «Doamne, dăruiește din plin robului Tău intrare în Împărăția Ta.» Mă rugam cu cuvintele Sfântului Petru din a doua sa Epistolă (II Petru 1:11). Așa că spuneam mereu: «O, Dumne zeule, dăruiește din plin intrare în Împărăție robului Tău şi așază sufletul său dimpreună cu Părinţii săi» şi pomeneam numele tuturor celor dimpreună cu el nevoitori, pe care știam că‑i avusese apropiați în Sfântul Munte, începând cu Sfântul Siluan şi apoi toți ceilalți.

În ultima zi m‑am dus să‑l văd la șase dimineaţa. Era duminică şi eu slujeam prima Liturghie, în timp ce Părintele Chiril, dimpreună cu ceilalți preoți, trebuia să o slujească pe cea de‑a doua. (Din motive practice, în mânăstirea noastră, duminica avem două Liturghii.) Mi‑am dat seama că avea să ne părăsească în acea zi. Am plecat şi am început proscomidia; citirea Ceasurilor a început la ora șapte, apoi a urmat Liturghia. În timpul Liturghiei, am rostit doar rugăciunile Anaforalei, pentru că la noi la mânăstire avem obiceiul să le citim cu voce tare; în rest, mă rugam neîncetat: «Doamne, dăruiește din plin robului Tău intrare în Împărăția Ta.» Acea Liturghie a fost cu adevărat altfel decât toate celelalte. În clipa în care am spus «Sfintele, sfinților», Părintele Chiril a intrat în altar. Ne‑am privit unul pe altul, el a început să plângă, şi am înțeles că Părintele Sofronie se dusese. Întrebând când a plecat, am aflat că se întâmplase tocmai în timp ce citeam Evanghelia. M‑am dus deoparte, pentru că Părintele Chiril voia să‑mi vorbească; mi‑a zis: «Împărtăşeşte‑te, împărtășește credincioșii şi apoi anunță plecarea Părintelui Sofronie şi slujește primul parastas; şi eu am să fac la fel la a doua Liturghie.» Așa că am sfărâmat Agnețul, m‑am împărtăşit, i‑am împărtăşit pe credincioși, şi am încheiat Liturghia. (Nu știu cum am dus‑o la bun sfârșit.) Apoi am ieșit şi am spus oamenilor: «Dragii mei frați, Hristos, Dumnezeul nostru, este semnul lui Dumnezeu pentru toate neamurile veacului acestuia, pentru că în cuvântul Lui aflăm mântuire şi răspuns tuturor nedumeririlor noastre omenești. Dar sfinții lui Dumnezeu sunt şi ei un semn pentru cei din vremea lor. Un astfel de Părinte ne‑a dăruit Dumnezeu în persoana Părintelui Sofronie. În cuvântul său noi am găsit răspuns nedumeririlor noastre. Şi acum trebuie să facem precum ne învață Liturghia, să mulțumim şi să ne rugăm cu stăruință, să cerem. Așadar, să mulțumim lui Dumnezeu, Care ne‑a dăruit un așa Părinte, şi să ne rugăm pentru odihna sufletului său. Binecuvântat este Dumnezeul nostru… », şi am început parastasul.

L‑am ținut în biserică timp de patru zile, pentru că cripta nu era încă terminată şi mormântul nu era încă zidit. În tot acest răstimp l‑am lăsat descoperit în biserică şi am citit fără întrerupere Sfintele Evanghelii, de la început până la sfârșit, iară şi iară, precum este obiceiul pentru preoți. Citeam Sfintele Evanghelii, parastase şi alte rugăciuni; țineam slujbele, Liturghia, şi el era acolo, în mijlocul bisericii, timp de patru zile. (Era, într‑adevăr, ca de Paşti, o atmosferă atât de minunată şi binecuvântată!) Toţi se rugau cu insuflare. Aveam un prieten, un arhimandrit, care obișnuia să vină la mânăstire în fiecare an şi să stea câteva săptămâni pe timpul verii: Părintele Ierotheos Vlahos, care a scris «O noapte în pustia Sfântului Munte». Acum e mitropolit. De cum a auzit că a murit Părintele Sofronie, a şi venit. A simțit care era atmosfera şi mi‑a spus: «Dacă Părintele Sofronie nu este sfânt, atunci nimeni nu e sfânt!» S‑a întâmplat ca printre oaspeții noștri să fie şi câţiva monahi din Sfântul Munte, care veniseră să‑l vadă pe Părintele Sofronie, dar nu l‑au mai aflat în viaţă. Părintele Tihon de la Simonopetra era unul dintre ei.

Ori de câte ori veneau în Anglia din motive medicale, grecii aveau obiceiul să vină pe la mânăstire pentru ca Părintele Sofronie să le citească o rugăciune, pentru că mulți se vindecau. Toți povestesc asemenea întâmplări. Doi dintre ei, în semn de recunoștință, au construit chiar o biserică în Grecia, închinată Sfântului Siluan. A doua sau a treia zi după moartea Părintelui Sofronie, a venit o familie din Thesalonic cu un copil de treisprezece ani. Avea o tumoare pe creier şi trebuia să fie programat la operație în ziua următoare. Părintele Tihon, de la Simonopetra, a venit la mine şi mi‑a zis: «Oamenii aceștia sunt tare necăjiți, au venit şi nu l‑au mai găsit pe Părintele Sofronie în viaţă. Nu vreți să le citiţi câteva rugăciuni pentru copil?» I‑am spus: «Haideți să mergem împreună. Veniți şi citiți cu mine. O să citim câteva rugăciuni în celălalt paraclis.» Ne‑am dus şi am citit rugăciunile pentru copil şi, la sfârșit, Părintele Tihon a spus: «Știți, de ce nu‑l treceți pe copil pe sub sicriul Părintelui Sofronie? O să se vindece. Ne pierdem vremea citind rugăciuni.» I‑am spus că eu nu pot face aceasta, pentru că oamenii ar putea spune că nici nu a murit bine Părintele şi noi deja încercăm să încurajăm canonizarea lui. «Așa că, faceți‑o sfinţia voastră!» i‑am spus. «Sunteți un monah athonit; nimeni nu poate să spună nimic.» A luat copilul de mână şi l‑a trecut pe sub coșciug. În ziua următoare au operat copilul şi n‑au găsit nimic. Au închis craniul şi au spus: «Diagnostic greșit. Probabil că a fost o inflamație.» S‑a întâmplat că băiatul era însoţit de un doctor din Grecia, care avea radiografiile pe care se vedea tumoarea. El le‑a spus: «Noi știm foarte bine ce înseamnă acest diagnostic greșit.» Săptămâna următoare, toată familia copilului a venit la mânăstire, să aducă mulțumiri la mormântul Părintelui Sofronie. Copi lul a crescut, are acum douăzeci şi unu de ani şi este foarte bine. Când au venit să mulțumească, în săptămâna următoare, au aflat în mijlocul bisericii sicriul maicii Elisabeta, cea mai bătrână monahie a mânăstirii, în vârstă de o sută şi un an. Murise cu exact treisprezece zile după Părintele Sofronie. Familia a zis: «Hm! De fiecare dată când venim aici, găsim pe cineva plecat dintre noi, așezat în mijlocul bisericii.»

Acestea sunt câteva lucruri pe care voiam să vi le împărtășesc despre ultimele zile ale Părintelui Sofronie. Nu am fost niciodată atât de deschis precum am fost cu dumneavoastră în aceste câteva zile, iertați‑mă. Deși dragul nostru episcop m‑a prevenit că preoții săi sunt atât de buni încât mă vor face să mă deschid cu totul, nu mi‑am luat nici o măsură de precauție.”[25]

Viața Părintelui Sofronie a fost o minune a lui Dumnezeu pe pământ, o mărturie a existenței Lui, iar adormirea i‑a fost slăvită, vrednică de viața cea luminoasă pe care a trăit‑o. O adeverește şi mijlocirea sa cea de‑minuni‑făcătoare.

_______________________

Sursa: Mitropolitul Ierótheos Vlahos, Știu un om în Hristos, traducere: Ieromonah Teofan Munteanu, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Sophia, București, 2013, pp. 32-51.

_______________________

[1] Adjectivul noetic face parte din familia cuvântului nous („minte”, în înţeles patristic) şi arată calitatea de a aparţine planului minţii-nous. Pentru detalii, vezi Nota redactorului. Pentru înţelesul ascetic al cuvintelor, în cartea de faţă, pp. 11‑15. (n.trad.)

[2] Ioannis Romanidis, Iisus Hristos, Viața lumii, trad. Maxim Lavriotul, fotocopie, p. 24.

[3] Sfântul Simeon Noul Theolog, în Filocalia Părinţilor asceţi şi trezvitori, vol. 19 B΄, EPE, Ed. Patristică „Grigorie Palama”, Thessalonic, 1983, p. 414.

[4] Tradusă în limba română cu titlul Iubesc, deci exist. Teologia Arhimandritului Sofronie, Ed. Deisis, Sibiu, ediţia a doua, 2008. (n.red.)

[5] Tradusă în limba română cu titlul Hristos, Calea vieții noastre. Darurile teologiei Arhimandritului Sofronie, Ed. Egumenița, Galați, 2003. (n.red.)

[6] Vezi Ierom. N. Saharov, op. cit., p. 11.

[7] Ibidem, p. 15.

[8] Ibidem, p. 11.

[9] Ibidem, p. 12.

[10] Enciclopedia religioasă și morală (ediţie greacă), vol. 9, p. 186.

[11] Ierom. N. Saharov, op. cit., p. 19.

[12] Enciclopedia religioasă și morală (ediţie greacă), vol. 9, p. 171.

[13] Ierom. N. Saharov, op. cit., p. 20.

[14] Ibidem, p. 21.

[15] Ibidem, pp. 21‑22.

[16] Ibidem, p. 32.

[17] Ibidem, p. 34.

[18] Ibidem, p. 14.

[19] Ibidem, p. 30.

[20] Ibidem, p. 36.

[21] Ibidem, pp. 36‑37.

[22] Ibidem, p. 40.

[23] Ibidem, p. 16.

[24] Ibidem, p. 17.

[25] Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre!, traducere în limba română de monahia Mariam Vicol, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 118‑123. (n.trad.)