mb-menu-ro

Viaţa de Cruce şi Înviere a Episcopului

Cuvânt la parastasul de 40 de zile al fericitului întru pomenire Mitropolit de Hristoúpolis, Petros, Livadeiá, pe 9 februarie 2013

Astăzi serbăm odovania praznicului Întâmpinării Domnului. Dreptul Simeon, Primitorul de Dumnezeu, a întâmpinat-o în Templu pe Prea Sfânta Fecioară Maria cu Hristos şi cu Iosif. A primit în braţele sale pe Hristos şi a prorocit.

Mitropolit de Hristoúpolis, PetrosSfânta Scriptură ne spune că era ”drept” şi ”temător de Dumnezeu” (Luca 2:25), atribute care vădesc lumea sa lăuntrică, după cum, de asemenea, exprimă şi pe cele exterioare ale lui. În acelaşi timp, ni se spune că ”aştepta mângâierea lui Israil”, i s-a dat Duhul Sfânt şi a primit înştiinţare că nu va muri până ce nu va vedea pe Hristos. Avem de-a face cu o desfăşurare succesivă. Dreptatea şi evlavia sa l-au condus la primirea Duhului Sfânt, la primirea descoperirii despre venirea lui Hristos şi l-a învrednicit să Îl ţină pe Acesta în braţele Sale. Este vorba de un suiş către dumnezeiasca vedere şi cunoaşterea de Dumnezeu.

S-a pus întrebarea dacă Simeon era preot şi la aceasta s-au dat două răspunsuri. Unul, că era cu adevărat preot, de aceea se afla în Templu în acel moment, şi acest răspuns îl întâlnim în imnografia Bisericii. Iosif făcătorul de cântări îl numeşte „lucrător de cele sfinte, prea sfinţite”, iar Sfinţitul Mucenic Metodie îl numeşte „preot minunat”. Celălalt răspuns îl socoteşte proroc care s-a înfăţişat în Templu îndrumat fiind de Sfântul Duh. Sfântul Fotie spune că, chiar şi dacă nu era preot, era totuşi mai presus de preoţie. Sfântul Nicodim Aghioritul îl numeşte ”bărbat curat şi mişcat de Duhul”. Dincolo de toate, Dreptul Simeon s-a învrednicit ca înainte de adormirea lui să Îl vadă pe Hristos, pe Cel Care s-a făcut ”Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului (Tău) Israil”. În fapt, preoţia este strâns legată de prorocie, iar prorocul este adevăratul slujitor dumnezeiesc pentru întreaga lume.

Sfântul Simeon Primitorul de Dumnezeu a înainte-vestit că Hristos va fi ”spre căderea şi scularea multora” şi că sabie va străpunge inima Prea Sfintei Maria, desigur referindu-se la Crucea Lui pe Golgotha. Prin acest cuvânt a înainte-vestit Crucea şi Învierea.

Putem spune că preoţia are această însuşire a vieţii de Cruce şi Înviere. Fiecare preot se aseamănă cu Sfântul Simeon Primitorul de Dumnezeu care primeşte în braţele sale pe Hristos şi în fapt se face părtaş Crucii şi Învierii Sale, se află şi el ca unul care este ”spre căderea şi învierea multora”. Unii îl blasfemiază, iar alţii îl laudă.

Astăzi avem un bun prilej, fiind odovania praznicului Întâmpinării Domnului, în care a jucat un rol şi Sfântul Simeon de-Dumnezeu-primitorul, să cinstim un evlavios slujitor al Domnului şi bun episcop, care în felurite chipuri şi la măsurile sale, l-a imitat pe Simeon de-Dumnezeu-primitorul. Astfel, parastasul de 40 de zile al fericitului întru pomenire Mitropolit de Hristoúpolis, kir Petros, ne-a adunat pe toţi – episcopi, preoţi şi mireni – în catedrala mitropolitană din Livadeiá, în această zi mare, spre săvârşirea mistagogiei nesângeroase pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, la invitaţia Păstorului acestei Mitropolii, a iubitului meu frate întru Hristos, kir Gheórghios.

Ne aducem aminte de fericitul întru pomenire Ierarh Petros şi mintea ni se înalţă la valoarea duhovnicească şi la darul arhieriei, de vreme ce fiecare arhiereu este ”purtător al preoţiei martirice a lui Hristos”, a celei pe care a prorocit-o Sfântul Simeon de-Dumnezeu-primitorul. Nu este vorba de o putere lumească, de un centru al unei instituţii, fie ea şi sacră, ci de trăirea Crucii şi Învierii lui Hristos. Hristos a intrat în grădina Ghetsimani şi S-a rugat Tatălui Său pentru paharul pe care trebuia să îl bea, a urcat plin de sânge pe calea martiriului, S-a răstignit pe Golgotha în ocările şi blasfemiile, a fost îngropat în mormânt nou şi a înviat din mormânt. A iubit oile şi în cele din urmă a fost răstignit chiar de oi, dar această jertfă înseamnă slavă, cinste şi mântuire veşnică pentru credincioşi.

Şi orice arhiereu este „purtător al acestei preoţii martirice a lui Hristos”, pe care o trăieşte în diferite chipuri şi măsuri. Se mistuie în rugăciune pentru popor, se jertfeşte în slujirea pastorală a oamenilor, ridică oaia cea pierdută pe umerii săi urcând drumul spre Golgotha, ascultă suspinurile săracilor, simte durerea bolnavilor, primeşte nemulţumirile celor slabi, care nu pot urma acest urcuş, de multe ori simte în trupul său răni din partea celor cărora le-a făcut bine şi bea paharul feluritelor încercări. Toate sunt ale Crucii, dar ele devin şi ale Învierii, atunci când sunt trăite în Hristos. Slujirea episcopală este un drum al Crucii şi al Învierii.

Mitropolit de Hristoúpolis, PetrosÎn fond însă, şi creştinul urmează viaţa Crucii. Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la participarea tuturor creştinilor la Patimile lui Hristos, întreabă: „căci ce este mai dulce decât a se face cineva părtaş Patimilor lui Hristos?”. Şi arată că nimic nu este de aceeaşi forţă şi nimic nu este mai bun decât a fi cineva biciuit odată cu Hristos, decât a primi biciuirile mâhnirii pentru evlavia sa.

În continuare îl întreabă pe ascultătorul său: „Stăpânul Hristos S-a răstignit pe Cruce şi tu ceri desfătare? Stăpânul tău este ţintuit în cuie, iar tu trăieşti în lux? Şi cum vrei să fii soldat viteaz săvârşind toate acestea?”. Nu este cu putinţă să fim ucenici ai Stăpânului Hristos Care S-a răstignit pe Golgotha, iar noi să cerem confort şi o viaţă fără de Cruce. Trebuie să primim Crucea care duce la trăirea Învierii lui Hristos. Toată viaţa creştinului este o împărtăşire de Taina Crucii şi a Învierii lui Hristos. Dacă această viaţă de Cruce şi Înviere este trăită de fiecare creştin, cu atât mai intens este trăită ea de către cleric şi mai ales de episcop, de vreme ce acesta este „purtător al preoţiei martirice a lui Hristos”.

Această trăire a avut-o în toată viaţa sa fericitul întru pomenire Mitropolit de Hristoúpolis, kir Petros. Nu voi înfăţişa datele sale biografice, care sunt cunoscute celor de faţă – care îl cunoşteau, îl avea Părinte Duhovnicesc şi l-au iubit, ci voi schiţa mai pronunţat lumea sa sufletească.

Încercările, precum nişte valuri, l-au lovit încă de la începutul vieţii sale până la sfârşitul ei. Ispite, orfan de mic, sărăcie, calomnii, dezbinări, uneltiri, nedreptăţi, defăimări, prigoane, minciuni, piedici, pretenţii, trădări, lovituri şi multe altele primea în fiecare zi. Iar el înţelegea toate acestea din perspectiva unei vieţi străbătute de Cruce şi Înviere, având cuget bisericesc, cu pace în inimă şi pe chip, cu iubire de oameni, cu răbdare şi dârzenie, cu acel zâmbet plăcut. La toate acestea răspundea cu directeţe, cu sinceritate, cu zel, dragoste de om şi credinţă în Dumnezeu, Care Îşi păstrează darurile cele alese pentru fiii săi iubiţi. Un asemenea rob ales al lui Dumnezeu a fost şi vrednicul de pomenire ierarh. O inimă deschisă pentru toţi care se apropiau de el.

În ciuda greutăţilor, în drumul său a avut susţinători puternici, cel puţin cei pe care eu i-am cunoscut. O pomenesc mai întâi pe răposata sa soră, Maria, pe care o numea „înger” – şi era cu adevărat un înger pe pământ – şi de aceea şi el a plâns ca un copilaş la adormirea ei întru Domnul, iar apoi de fiecare dată când îşi amintea de ea, deşi era deja episcop şi se afla la o vârstă înaintată. Într-o asemenea situaţie mi-am amintit de cuvintele Sfântului Grigorie Theologul la adormirea întru Domnul a fraţilor săi, în care exprima toată subţirimea lumii sale lăuntrice. La fel, şi cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare la adormirea mamei sale vădesc dragostea şi tristeţea despărţirii de ea.

Apoi, i-a avut susţinători pe fiii săi duhovniceşti, cărora le deschidea el însuşi braţele materne, şi mulţimea de preoţi pe care i-a ales şi pentru care a dat mărturie. Mai mult încă, avea mângâiere de la episcopii pe care i-a avut sub epitrahilul său încă de mireni şi se lăuda cu ei, precum Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Kastoría, kir Serafim, şi Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Thivei şi al Levadeíei, kir Gheórghios.

Pentru că în ultimii ani a trăit o vreme în Livadeiá, doresc să dau şi eu mărturie despre cinstirea pe care a arătat-o faţă de persoana sa Păstorul locului şi iubitul meu frate întru Hristos, kir Gheórghios, pentru afecţiunea şi recunoştinţa pe care i le-a arătat. L-a slujit ca un fiu iubitor, ca un slujitor al altarului plin de recunoştinţă, ca un fiu duhovnicesc faţă de Părintele său Duhovnicesc. Dau mărturie că şi fericitul întru pomenire ierarh îl iubea, îl cinstea şi se bucura de fiul său duhovnicesc, care s-a dovedit a fi vrednic Mitropolit al Thivei şi Levadeíei, urmând pe tronul mitropolitan Preafericitului Arhiepiscop al Atenei şi Întregii Grecii, kir Ieronim. Cu toţii cunoaşteţi aceasta.

Şi smerenia mea a primit câteva fărâmituri ale slăvitei inimi părinteşti a fericitului întru pomenire ierarh. Când, după adormirea întru Domnul a Părintelui meu duhovnicesc, încercam să găsesc un Părinte căruia să îi încredinţez truda lucrării sufletului meu, l-am remarcat pe Părintele Petros Daktylídis, pe atunci arhimandrit, iar apoi Episcop de Hristoúpolis, kir Petros. Acesta a primit cu şovăire şi smerenie această lucrare, purtându-se faţă de mine ca un frate iubitor; vorbea cu multă cuviinţă şi afecţiune, îi păsa de viaţa mea. Sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru acest dar, pentru dragostea lui, pentru faptul că era atât de primitor, pentru chipul lui vesel, pentru iubirea de fraţi şi pentru multe altele.

Toţi cei care ne aflăm în acest ceas la sfântul parastas al acestui fericit întru pomenire bărbat bisericesc, recunoaştem marea sa ofrandă către Biserică, prin abordarea problemelor bisericeşti cu simţul inimii, prin îngăduinţa şi duhul lui filocalic, prin cugetul şi ethosul bisericesc, prin zelul, simplitatea şi mărinimia sa, prin onestitatea şi transparenţa sa, iubirea de Dumnezeu şi de oameni, privirea sa curată şi directeţea caracterului său, prin zâmbetul său de copil şi înţelepciunea de bătrân, prin feluritele harisme, cele fireşti şi cele bisericeşti. A fost, păstrând măsurile, un alt Simeon „drept şi temător de Dumnezeu”, care Îl ţinea pe Hristos în braţele sale de fiecare dată când liturghisea şi I-a făcut bine în persoanele fraţilor Săi îndureraţi, răspândind mângâiere în noul Israil al Harului.

În cazul lui, titlul episcopal – Episcop de Hristoúpolis [gr. Hristoúpolis, „cetatea lui Hristos”] – se potriveşte personalităţii şi ofrandei sale, dar şi sfârşitului său, pentru că se considera cetăţean al lui Hristos în Cetatea cea cerească, aşa cum o descrie Apocalipsa lui Ioan. Credem că în cazul lui este valabil cuvântul lui Dumnezeu: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:7).

Fericite Gheronda, îţi mulţumim pentru câte ai făcut pentru noi, pentru câte ne-ai arătat, pentru câte ne-ai învăţat, pentru ceea ce ai fost şi pentru ceea ce eşti. Veşnică pomenirea ta, drepte şi temătorule de Dumnezeu, Episcope al Bisericii lui Hristos!

  • Vizualizări: 1278

Χρησιμοποιοῦμε cookies γιὰ νὰ βελτιώσουμε τὴν ἐμπειρία σας στὸν ἰστότοπο μας.  Διαβάστε Περισσότερα - Ἀποδοχή.

We use cookies to improve your site experience. Read More - Acceptance