Gheronda Sofronie, așa cum l-am cunoscut – partea a doua

4. Adunat-întru-sine și, în același timp, agreabil

Cuvântul gr. sýnnoia este folosit îndeobște de monahi și desemnează adunare, concentrare a minții. Adunat-întru-sine este acel om care are purtare de grijă de viața sa [duhovnicească], mintea-nous îi este adunată la Dumnezeu și la poruncile Lui, nu se răspândește în lumea din jur, nu se împrăștie în chestiuni lumești, nu se lasă înșelat. Minte neînșelată este aceea care nu rătăcește la dreapta și la stânga, ci este totdeauna adunată la Numele lui Hristos și în energia-lucrarea care se transmite prin acest binecuvântat Nume. Mintea neînșelată se odihnește în inimă, așa cum este înțeleasă inima în asceză. Omul adunat-întru-sine nu este pur și simplu un om serios; există o mare deosebire între adunarea-minții și seriozitate. Omul adunat-întru-sine are neîncetat mintea la Dumnezeu, câtă vreme seriosul se preface doar că are mintea adunată, o face în chip exterior și ipocrit și de aceea, prin cuvântul seriozitate se face de regulă referire la omul egoist, mândru, prefăcut în atitudinea sa.

Om agreabil este cel care creează o atmosferă agreabilă printre oamenii din jurul său, care nu provoacă probleme celorlalți, nu se vaită, nu are reproșuri, nu îi controlează și mustră permanent pe ceilalți. Apostolul Pavel le recomandă creștinilor: ”fiți mulțumitori [agreabili]” (Coloseni 3:16). Iar aceasta nu în chip prefăcut, ci ca urmare a simplității lăuntrice.

Există o foarte strânsă legătură între a fi adunat-întru-sine și a fi agreabil. Omul care are minte-nous liberă de lucrurile lumii, de multele ei fărâmițări și rupturi, a cărui minte este curată, este în același timp și agreabil pentru interlocutorii săi, pentru că se distinge prin simplitatea minții.

La Gheronda Sofronie vedeam îngemănate amândouă aceste însușiri, a fi adunat cu mintea și a fi plăcut celorlalți. Pentru că el însuși ajunsese la vederea Luminii necreate și Îl cunoscuse pe Dumnezeu, întreaga-i existență era unificată și nu existau rupturi în viața sa lăuntrică. Partea rațională-cuvântătoare, partea poftitoare și iuțimea se ofereau ca jertfă lui Dumnezeu și între ele erau de asemenea unite. Nu putea avea loc ruptură în lumea sa lăuntrică. Aceasta se numește simplitate în textele niptice și isihaste. Pentru că Gheronda se distingea prin unitatea și simplitatea lumii sale sufletești, de aceea și împletea foarte strâns adunarea minții cu agreabilitatea. Multe ceasuri era adunat-întru-sine – nu serios – și, când te apropiai de el sau el se apropia de tine, se purta cu tine foarte plăcut.

Vedeam la Gheronda că avea un umor viu, spunea tot felul de glume nostime, dar în loc să împrăștie mintea convorbitorului său prin acestea, i-o aduna, i-o deschidea către Dumnezeu și către Biserică, îi transmitea nădejde și energie. Cu alte cuvinte, printr-un cuvânt plăcut care îi ieșea de pe buze transmitea și o energie-lucrare minunată și aduna mintea convorbitorului său. Încă și atunci când discuta subiecte teologice serioase, precum cel despre persoana-ipostas a lui Dumnezeu și a omului, iarăși vedeai simplitatea gândirii sale, și în același timp caracterul său agreabil.

5. Aghiorit și ecumenic

Aghiorit se numește monahul care viețuiește în Sfântul Munte și se poate nevoi în multe chipuri – fie în obște, fie la vreun schit, fie la vreo chilie sau în pustie. Titlul de aghiorit are greutate și este binecuvântat, pentru că face referire la viața sfințită pe care o trăiește monahul într-un loc aflat sub ocrotirea Maicii Domnului, de aceea și Sfântul Munte se numește ”Grădina Maicii Domnului”. Monahul aghiorit, deși trăiește în spațiul aflat sub rânduiala avatonului din Sfântul Munte, totuși este ecumenic, universal, în sensul că în existența sa trăiește drama întregii omeniri, cu pătimirile ei, cu mâhnirile și nenorocirile, cu neliniștile și cu tot ce cuprinde termenul general de probleme existențiale. Dincolo de acest înțeles, adevăratul monah aghiorit este ecumenic, pentru că depășește dezbinarea lumii împărțite pe nații – și asta, pe de o parte, pentru că în Sfântul Munte trăiesc oameni din toate statele și neamurile, iar pe de alta, pentru că, atunci când omul trăiește în Biserică așa cum se cuvine, depășește iubirea egoistă de neam (etnofiletismul) pe care Biserica o osândește ca erezie.

Gheronda avea și aceste două însușiri unite și îngemănate întru sine, era deopotrivă aghiorit și ecumenic-universal. A trăit mai bine de 20 de ani în Sfântul Munte, acolo a fost tuns monah, dar cel mai important este că a trăit în profunzime tot ”duhul” monahismului athonit ortodox, care este strâns legat de pocăință, de tânguirea cea după Dumnezeu, de neîncetata rugăciune a minții în inimă, de vederea Luminii necreate, de dragostea pentru tot neamul omenesc. În toată viața sa, încă și atunci când a fost nevoit să se mute din Sfântul Munte, a purta cu sine ”duhul” Sfântului Munte oriunde a umblat, mai cu seamă la Mănăstirea Cinstitului Înaintemergător de la Essex (Anglia), unde a și adormit întru Domnul. ”Duhul” acesta al monahismului aghiorit se definește prin viața de obște, prin dumnezeiasca Liturghie, iubirea de străini, îngrijirea de pelerini, rugăciunea minții în inimă, smerenia cea mai adâncă.

Era ecumenic și sobornicesc și prin faptul că Sfânta Mănăstire de la Essex, aflându-se sub jurisdicția canonică și protecția Patriarhiei Ecumenice, avea o lucrare aparte în întreaga lume, care s-a realizat și se realizează prin textele lui Gheronda traduse în multe limbi și care renasc duhovnicește numeroși oameni. Mulți dintre cei care citesc despre Gheronda și despre theologia pe care a făcut-o cunoscută, veneau de la marginile lumii la mănăstirea sa, ca să fie învățați și inițiați în viața evanghelică, de nevoință și patristică – ca să fie inițiați în viața Bisericii și să dobândească cuget bisericesc.

Așadar, Gheronda Sofronie este deopotrivă aghiorit și ecumenic, adică este cu adevărat ortodox – prin mărturisirea credinței și prin slujirea pastorală în toată lumea, dar, mai cu seamă, prin rugăciune. De altfel, Biserica lui Hristos se numește sobornicească-universală, tocmai pentru că este Una, Sfântă și Apostolească.

Gheronda este cu adevărat ortodox, este aghiorit și ecumenic.

6. Iconar și theolog empiric

Pentru că expun pentru prima dată subiectul acesta aș dori să îmi prezint mai pe larg gândurile.

Iconografia ortodoxă nu este o artă seculară, ci una bisericească, pentru că nu urmărește să reprezinte lumea creată, ci să arate slava necreată și lumea proslăvită, anume lumea creată impregnată de Lumina necreată. Iconarul ortodox nu se joacă cu clar-obscurul, de aceea în icoană lumina nu vine din exterior și nu este creată, ca să lase umbre, ci este Lumină necreată, care pătrunde în omul îndumnezeit și din lăuntrul lui se răspândește în afară, în întreaga zidire. Când iconarul Îl zugrăvește pe Hristos, exprimă, atât cât îi este omului cu putință, dumnezeirea Lui, dar și Lumina dumnezeiască și necreată. Lumina aceasta se revarsă și din Trupul lui Hristos, căci și Trupul Lui se face izvor al Luminii necreate, prin unirea ipostatică dintre firea dumnezeiască și cea omenească în Cuvântul lui Dumnezeu. Tot ce are părtășie cu Hristos este Lumină, iar ceea ce nu se împărtășește de Lumină, precum diavolul, este înfățișat ca ființă întunecată. În același timp, chipurile Sfinților sunt prezentate la dimensiuni obișnuite și în orbitoarea Lumină necreată, câtă vreme chipul diavolului este zugrăvit miniaturizat și sfrijit, căci orice existență care nu are părtășie cu Hristos este întunecată și scâlciată.

Astfel, Sfântul iconar îl zugrăvește pe Hristos, Care fiind Dumnezeu-Cuvântul, este Chipul Tatălui și are aceeasi esență și energie-lucrare cu Tatăl. Și, desigur, Îl zugrăvește pe Hristos întrupat. De asemenea, îi înfățișează și pe Sfinți care sunt ființe iconice, căci, oameni fiind, au fost creați după chipul (eikóna), după icoana Cuvântului, și prin părtășia lor cu Hristos au ajuns de la chip la asemănare, au ajuns la îndumnezeire. Asta arată că, într-adevăr, omul este o ființă iconică. Dacă Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu este Chipul Dumnezeului Celui nevăzut (Coloseni 1:15), omul este chip al Chipului lui Dumnezeu, adică chip al Cuvântului lui Dumnezeu.

Aici trebuie să atragem atenția asupra unui aspect important. Când văzătorul-de-Dumnezeu ajunge la vederea lui Dumnezeu, atunci în chip nevăzut vede realitatea necreată și în chip neauzit aude cuvintele de negrăit, după mărturia Apostolului Pavel (2 Corinteni 12:4). În continuare însă, pentru a-i călăuzi pe oameni [la aceeași experiență a lui Dumnezeu] transpune și traduce aceste cuvinte necreate prin cuvinte, înțelesuri și reprezentări create. Astfel, Moisí, văzând Cortul cel nezidit al Cuvântului, îl transpune în cortul cel zidit, în templul zidit și, fiind părtaș al Legii celei necreate, al comuniunii cu Logosul neîntrupat, transpune această experiență în Legea creată. Așadar, cuvintele necreate sunt redate prin cuvinte, înțelesuri și reprezentări create, așa încât, apoi, prin aceste cuvinte, înțelesuri și reprezentări create, omul să se ridice la realitatea necreată, când toate cele create își pierd valabilitatea și consistența. Din această perspectivă trebuie să vedem și iconografia ortodoxă. Nu este o artă a picturii seculară, ci una bisericească, este creație a oamenilor sfinți și se face călăuză către îndumnezeire. Iconografia nu este o înfățișare a fantasticului, a ideaticului – care nu are existență –, ci este o reprezentare, atât cât îi este omului cu putință, a adevăratei lumi pe care o vede îndumnezeitul atunci când este părtaș energiei-lucrării îndumnezeitoare necreate.

Gheronda Sofronie a studiat pictura la Facultatea de Arte Frumoase din Moscova și a practicat cu inspirație această artă în încercarea sa de a găsi Veșnicia. A abandonat însă arta și s-a dedicat căutării, întâlnirii cu Dumnezeu și comuniunii cu El. S-a învrednicit să vadă de multe ori în viață Lumina necreată, care, după descrierea sa, este lină, blândă și răspândește pace în om. Asta înseamnă că el însuși trăia în Lumină și de aceea s-a învrednicit să o vadă, după cuvântul psalmistului ”întru Lumina Ta vom vedea Lumină”. Când inima omului se curățește de patimi, se luminează mintea-nous și omul ajunge, dacă și Dumnezeu o îngăduie, la vederea Luminii necreate și trăiește îndumnezeirea cea după har. Așadar, atunci când a fost de trebuință ca Gheronda să picteze icoane, în chip firesc, a trecut în icoane toată această viață pe care o trăise, de aceea era zugrav și iconar în sensul că înfățișa icoana Împărăției lui Dumnezeu, care este vederea Luminii necreate, cea care pe toate le schimbă-la-față.

Dincolo de experiența duhovnicească de care s-a învrednicit, anume de vederea Luminii necreate, care este slava dumnezeirii lui Hristos și frumusețea Împărăției Lui necreate, se bucura și de o harismă firească aparte, de măiestria artistică, exprimând în icoane această experiență duhovnicească. Există totodeauna o strânsă legătură între harismele duhovnicești și cele firești. Același lucru este valabil și pentru theologie. Dumnezeu dă harisma pedagogică a theologiei acelui om de-Dumnezeu-văzător care are deopotrivă și capacitate intelectuală și o harismă specială de a exprima experiențele duhovnicești. Mulți se învrednicesc de vederea Luminii necreate, dar puțini sunt cei care pot să formuleze această experiență și să îi combată, de pildă, pe teologii filosofi. Expresia theologică are nevoie de experiența de-Dumnezeu-văzătoare, de capacitate intelectuală, de harisme speciale și, în același timp, de cunoașterea curentelor filosofice.

Acest lucru se poate spune despre Gheronda ca iconar. Pe de o parte avea experiența vederii lui Dumnezeu, și în același timp avea și harisma artistică de a o exprima. Când mergeam în vizită la mănăstire, de multe ori ședeam ore în șir să privesc și să studiez frescele zugrăvite de Gheronda cu ajutorul monahilor mănăstirii, în trapeză. Nu am cunoștințe specializate asupra acestor chestiuni, în afara studiilor mele generale, dar am înțeles că aceste picturi sunt unice în felul lor, sunt originale fără însă a perverti stilul artei bizantine. Reprezintă o sinteză între Școala Cretană și cea Macedoneană, sau o sinteză între stilul bizantin riguros și arta rusă. Prin aceste picturi Gheronda a creat o tradiție aparte. Voi înfățișa mai jos felul cum interpretez eu stilul iconografic și, mai ales, theologia lui Gheronda Sofronie ca iconar.

Primul aspect este că toate iconografiile lui Gheronda, mai ales cele de pe pereții Sfintei Mănăstiri, transmit bucurie și blândețe, sunt pictate în culori line, delicate și liniștitoare. Studiase pictura și, desigur, cunoștea din punct de vedere artistic semnificația și modul de folosire a culorilor, dar, atunci când Îl zugrăvea pe Hristos și pe Sfinți, lucra mai mult ca văzător-de-Dumnezeu decât ca artist. Cred că mai mult a fost influențat de experiența sa ascetică și de-Dumnezeu-văzătoare decât de virtuozitatea estetică. De altfel, el însuși vorbește despre Lumina cea nefăcută pe care a văzut-o ”lină, întreagă, netedă”[1].

Delicatețea și blândețea culorilor este expresie a Luminii line și blânde, pe care însuși Gheronda o vedea în experiențele sale de-Dumnezeu-văzătoare. Așa cum mărturisește în scrierile sale, Lumina lui Dumnezeu este necreată, curată, strălucitoare, lină și blândă. Ca unul ce era de-Dumnezeu-văzător, această experiență, în chip firesc, a trecut și în icoanele sale. Transpunea în ele lumea schimbată-la-față a Împărăției lui Dumnezeu. Când omul vede Lumina necreată, atunci înțelege că nimic nu este intens și agresiv, ci toate lucrează lin, pașnic, și până și această lumină vie a soarelui devine lină. Sfântul Apostol Pavel, care L-a văzut pe Hristos în Lumină înainte de intrarea în Damasc, a spus că dumnezeiasca Lumină întrecea în strălucire lumina soarelui creat (Fapten 26:13). Văzătorul-de-Dumnezeu vede Lumina necreată care depășește strălucirea luminii create și, pentru că Lumina necreată, ”prea plinul de lumină”, strălucește, ea este percepută ca fiind ”întunerec”. Asta înseamnă că toate lucrurile create, intense și stridente uneori, pălesc și se smeresc înaintea ei, devenind și ele line și delicate. Desigur, în acea puternică revărsare de lumină, lumea întreagă pare că se destramă și este cu totul uitată. Întreaga zidire, îmbibată fiind de Lumina lui Dumnezeu, dă la iveală Împărăția lui Dumnezeu.

Astfel, culorile pe care le folosea Gheronda în picturile sale sunt line, delicate și creeză o stare de pace și blândețe, nu stârnesc confuzie și tulburare. Transmit o dumnezeiască însuflare, nu îl paralizează pe privitor; pun înaintea ochilor lumea transfigurată de Harul lui Dumnezeu, nu provoacă admirație; liniștesc simțurile, nu le excită. Astfel, oricine intră în biserică poate simți deosebirea dintre lumea confuziei, a tulburării, a deznădăjduirii și a suferinței și lumea minunată a Bisericii, care este strălucire a Duhului păcii.

La o observație a mea că culorile pe care le folosește sunt dulci, Gheronda mi-a răspuns că nu e preocupat să fie dulci, ci line, delicate. Culorile line nu sunt culori dulci. Și asta întrucât, ca un nevoitor ce era, nu dorea să stârnească simțurile și să trezească sentimente, așa cum fac culorile dulci. Gheronda, atât în theologia sa, cât și în iconografie năzuia să ridice omul de la nivelul psihologic la cel ontologic-duhovnicesc. El vorbea și scria despre nevoință, iar nu despre estetică.

Însă în culorile pe care le folosea, se distinge și altceva foarte important, anume mișcarea omului către Dumnezeu, înălțarea și avântul său năvalnic către El. Despre acest elan al duhului vorbește de multe ori în scrierile sale și amintește în acest sens pasajul corespunzător din Prorocul Iezechiel: ”Și Duhul Domnului m-a ridicat pre mine și m-a luat și am mers pre sus întru pornirea duhului meu, și mâna Domnului a fost cu mine tare. Și am intrat în robie pre sus” (Iezechiel 3:14-15. Biblia de la 1914).

În zugrăviera icoanelor nu folosea culori statice și dure care sunt foarte dense, ci culorile line, diafane, căci doar acestea pot înfățișa această mișcare și acest elan. Nu dorea să fie statice, ci să transpară mișcarea, înălțarea la Dumnezeu, avântul. Cine îl cunoștea pe Gheronda Sofronie și stătea de vorbă cu el, înțelegea din cuvintele pe care le folosea că el de fapt tâlcuia realitatea duhovicească. Când vorbea despre viața duhovnicească, nu folosea termenul de ”stare duhovnicească”, pentru că acesta exprimă staticitate și nemișcare, ci vorbea despre elanul năvalnic, despre setea mortală după Dumnezeu. Cred că acest lucru este exprimat cel mai bine prin culorile line, diafane, pe care le folosea.

Al doilea aspect pe care l-am remarcat este felul cum a zugrăvit pe Hristos pe tron, icoană pe care o vedem și pe coperta cărții His life is mine. Se cuvine să facem o analiză amplă a acestei icoane, căci cred că este o mărturie definitorie a iconografiei lui Gheronda, rod al vederii-lui-Dumnezeu.

Pentru început: stilul icoanei acesteia nu amintește nici de arta bizantină, nici de cea rusă, ci este ceva aparte și original, care îmbină theologia sa cu personalitatea sa. Mai mult, arată ecumenicitatea lui Gheronda și depășirea deosebirilor naționale.

O atenție deosebită trebuie să acordăm expresiei Feței lui Hristos. Există diferite icoane ale lui Hristos pe tron care transmit uneori bucuria, alteori milostivirea, dreptatea sau atotputernicia lui Hristos. Icoana zugrăvită de Gheronda dă la iveală în chip minunat toate însușirile lui Hristos, adică blândețea, milostivirea, dragostea, dreptatea, atotputernicia, judecata etc. Este vorba de expresia unei Ființe Care este mai presus de toate. Această expresie a Feței este legată indisolubil de cuvintele scripturistice ”Eu sunt Cel ce sunt”, care arată împreună-veșnicia Cuvântului întrupat cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și, desigur, este o reprezentare, atât cât este posibil, a experienței avute de Gheronda, în care vederea lui Dumnezeu este auzire, iar auzirea lui Dumnezeu este vedere, de vreme ce în experiența vederii-lui-Dumnezeu simțurile văzătorului-de-Dumnezeu se unifică.

Chipul lui Hristos este luminos, pentru că și Trupul lui Hristos este izvor al energiei-lucrării necreate a lui Dumnezeu, de aceea Hristos și este caracterizat ca fiind ”de-o-dumnezeire” cu Tatăl și cu Duhul. Observăm că Gheronda, în reprezentarea chipului lui Hristos, nu urmează metoda de a pune lumina direct pe schiță, ci păstrează trupul ca schiță și îl acoperă în întregime cu lumină. Cred că face asta, pentru a înfățișa întregul Lui chip luminat de Lumina lăuntrică, de slava dumnezeirii, de aceea nu crează efecte de clar-obscur. Astfel este exprimat cel mai adecvat cuvântul Evanghelistului Ioan: ”Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El” (1 Ioan 3:5). Avem de-a face cu o transpunere în imagine a realității luminoase necreate.

Vrednic de interes este și modul de reprezentare a veșmintelor lui Hristos, care sunt albe. Pe tunica lui Hristos nu pune alte culori. Este vorba de veșmintele albe ale lui Hristos de la Schimbarea la Față – care ”s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17:2) – și de veșmintele Lui de după Înviere. Desigur, este o reprezentare originală a lui Hristos pe tron, zugrăvit în veșminte albe, însă avem de-a face, fără îndoială, de descoperirea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Gheronda și care îmbină, așa cum am spus mai sus, reprezentarea lui Hristos la Schimbarea la Față cu aceea a lui Hristos Înviat.

Întreaga reprezentarea iconică a lui Hristos pe tron, care este luminos, pe un fond de culoare albastru ultramarin, trebuie înțeleasă din perspectiva întregii învățături a lui Gheronda despre vederea Luminii necreate. Într-un pasaj din cartea sa Vom vedea pre Dumnezeu precum este descrie cum își ațintea privirea insistent asupra cerului curat și albastru, uneori privea spre un loc ales, iar alteori străbătea cerul de la un capăt la altul. Când îi atingea orizontul, trecea cu gândul și dincolo de el și atunci vedea cerul de un albastru ultramarin înconjurând planeta Pământ. În același timp, încerca să pătrundă în adâncurile lui și să îi străbată hotarele. Această ațintire cu privirea a sferei cerești, plină de lumină, îl atrăgea cu taina ei. Și în continuare scrie: ”Când însă, după darul de Sus, m-am învrednicit a zări Lumina Nezidită a Dumnezeirii, atunci cu bucurie am recunoscut în albastrul cerului planetei noastre «albastre» simbolul slavei strălucirii slavei celei mai presus de lume”. Și completează: ”albastrul este culoarea nesfârșitului, a transcendenței”[2].

Astfel, Hristos pe tron este plin de lumină, veșmintele Lui sunt luminoase, așa cum S-a arătat la Schimbarea la Față, iar fondul icoanei este de culoarea albastru ultramarin, culoarea lumii create, dar și a ”nesfârșitului”. De altfel, în experiența vederii-lui-Dumnezeu, de-Dumnezeu-văzătorul contemplă două lumini, pe cea creată și pe cea necreată, și percepe foarte limpede deosebirea dintre ele, precum și calitatea lor. După mărturia lui Gheronda, ”Lumina nefăcută, prin firea ei este alta, iar vederea ei nu este asemenea vederii trupești”[3].

Chipul dominant în această icoană este Hristos revelat în Lumina Nezidită, așa cum Gheronda însuși L-a văzut și mărturisește în scrierile sale că, prin vederea Luminii necreate, ”înăuntru-mi s’au ivit noi puteri, o altă viziune, un alt auz. O frumusețe de nedescris a devenit accesibilă percepției mele”[4]. Lumina necreată este ”Lumină ce luminează”[5].

Al treilea aspect pe care îl distingeam în icoanele lui Gheronda Sofronie este acela că în trupurile Apostolilor și Sfinților zugrăviți inima este centrul. Mintea lor nu este concentrată în rațiune și în creier, ci coborâtă în inimă. Undeva în scrierile sale Gheronda, vorbind despre vederea Luminii necreate, spune: ”însă văzând-o, atenția se adâncește înlăuntrul omului, în inima încălzită de dragoste, dragoste uneori compătimitoare, alteori plină de mulțămită”[6]. Această theologie a sa este zugrăvită desăvârșit în chipurile Apostolilor la Cina cea de Taină.

Fețele Apostolilor arată că creierul s-a golit de gânduri, iar mintea-nous, aflată în inimă, se roagă. Mișcările exterioare, line, ale chipului arată starea de răpire, a dumnezeieștii vederi, pe care o cunoaște inima în rugăciune. Aceeași mișcare o întâlnim descrisă în învățătura Părinților, după care, atunci când mintea se află în inimă și se roagă – în chip de-sine-mişcător, din perspectiva proprie-i lucrări, și, în același timp, de-un-altul-mişcată, din perspectiva lucrării lui Dumnezeu – atunci rațiunea urmărește în stare de răpire lucrarea minții-nous, pentru că sufletul omului este deopotrivă rațional și noetic-înțelegător, iar amândouă aceste energii-lucrări se mișcă în paralel. Astfel, Sfinții Apostoli în icoana Cinei celei de Taină, se află alături de Hristos, Îl văd pe Hristos, Îi urmăresc cuvântul, sunt părtași Harului care se revarsă din El – aceasta însă se petrece nu cu mintea, ci cu inima. Diferă, desigur, atitudinea lui Iuda, care nu are nici părtășie cu Hristos, și nici mintea nu i se află în inimă. De altfel, unirea minții cu inima are loc în Duhul Sfânt și în comuniune cu Hristos.

Prin reprezentarea centrului persoanei în inimă, Gheronda, în afară de faptul că arată că persoana este omul lăuntric al inimii (1 Petru 3:4), în același timp, pune în lumină deosebirea dintre teologia isihastă, theologia Bisericii, și teologia scolastică și a moralismului care s-au dezvoltat în Apus. Potrivit theologiei isihaste ortodoxe, mintea-nous a omului este cea care dobândește experiența lui Dumnezeu și Îl vede pe Dumnezeu, câtă vreme, conform scolasticismului, rațiunea Îl caută, Îl cercetează și Îl prelucrează pe Dumnezeu prin speculații raționale. Potrivit moralismului, pe de altă parte, viața creștină se epuizează în purtările și manifestările ei exterioare. Sfântul Dionisie Areopagitul vorbește despre mișcarea ciclică a minții către Dumnezeu, după care mintea se rupe de lumea simțită, se întoarce în inimă și de acolo se ridică la Dumnezeu. Acest lucru se vede deslușit în icoanele lui Gheronda Sofronie care înfățișează întreaga metodă isihastă a Bisericii Ortodoxe.

Al patrulea punct este acela că Gheronda Sofronie, zugrăvind fețele Sfinților Apostoli, fără să își dea seama, se zugrăvea pe sine însuși, înfățișând deopotrivă lumea sa interioară și pe cea exterioară. Asta înseamnă că chipurile Apostolilor se aseamănă cu chipul lui Gheronda și, în același timp, pe fețele lor este întipărită starea de adunare a minții pe care o avea Gheronda Sofronie. Desigur, aceasta este problema fiecărui pictor, care nu se poate elibera de starea în care se află el însuși, dar la Gheronda acest lucru se petrecea în chip firesc, în sensul că el trăia intens taina schimbării sale la față duhovnicești și această stare o trecea, fără să conștientizeze, și în icoanele sale. Astfel, atunci când cercetezi cu atenție icoanele sale, constați că fețele celor mai mulți Apostoli, mai ales în Cina cea de Taină, sunt portrete ale lui Gheronda, la diferite vârste ale sale, dar și în diferite stări duhovnicești. De altfel, același lucru este valabil și pentru textele Sfinților Părinți. Când citești cu luare aminte, înțelegi de fiecare dată starea duhovnicească pe care o aveau când au scris.

Îndeobște, iconografia lui Gheronda Sofronie este rodul întregii sale theologii. Vâzând aceste icoane, îi înțelegi theologia și citindu-i theologia, o vezi zugrăvită pe pereții mănăstirii sale. Icoanele sale arată că Logosul lui Dumnezeu este Chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, iar omul este chip al Chipului lui Dumnezeu, care trebuie să ajungă și la asemănare, ca să își împlinească rostul existenței.

Din toate cele spuse mai sus, se poate vedea cum l-am cunoscut eu pe Gheronda Sofronie, cum l-am văzut când liturghisea, când vorbea, când discuta cu oamenii, când râdea, când tăcea, când se ruga, când zugrăvea icoane. Astfel, am încercat să vi-l fac cunoscut și prezent prin sărăcăciosul meu cuvânt.

Să avem binecuvântarea lui!

Aprilie 2008

Partea I, aici:

___________________________________________________________

[1] Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, București: Sophia, 2005, p. 40.

[2] Ibidem, pp. 236-37.

[3] Ibidem, p. 244.

[4] Ibidem, p.80.

[5] Ibidem, p. 24.

[6] Ibidem, p. 237.