Un monah se mărturisește

De la începutul vieții mele monahicești am trăit o viață liniștită, o viață frumoasă. Slujbele la mănăstire și viața monahală mă încălzeau, mă odihneau. Asta până când s-a născut în mine altceva, până când a crescut în mine viața lăuntrică.

Dintr-o dată am simțit o ardere lăuntrică, o ardere a dragostei dumnezeiești. Viața firească și bună pe care o trăiam până atunci părea acum foarte întunecată, fără sens și conținut. Începusem să găsesc locul inimii, centrul existenței, locul acela binecuvântat care se descoperă prin nevoința în har și în care se descoperă Însuși Dumnezeu.

Această inimă este persoana, pentru că persoana este ”omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului… care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3:4).

Până atunci citeam lucrurile astea în cărți, acum le vedeam și în realitate. Simțeam ceea ce spune Avva Pamvo: ”dacă ai inimă, te poți mântui”, sau Sfântul Grigorie Theologul: ”Dumnezeu se unește cu dumnezeii și li se face cunoscut în inimă”, sau Apostolul Pavel: ”Care a strălucit în inimile noastre”. Inima, care este Sfânta Sfintelor ”a unirii mistice dintre Dumnezeu și om, a strălucirii enipostatice a Sfântului Duh”, s-a descoperit. Îmi simțeam inima ca templu în care liturghisea preotul adevărat al dumnezeiescului har. Odată cu bătaia organului trupesc al inimii se auzea și o altă bătaie, mai adâncă și mai rapidă. Această bătaie se armoniza cu Rugăciunea lui Iisus. Sau mai degrabă însăși inima spunea rugăciunea. Toată această stare vădea anumite caracteristici.

S-a înfiripat o comuniune erotică cu Dumnezeu. Atunci am înțeles de ce Părinții Îl numeau pe Dumnezeu eros. ”Dumnezeu este dragoste (éros) și îndrăgostit” (Maxim Mărturisitorul) și ”dragostea (éros) mea se răstignește” (Sfântul Ignatie Theoforul). În fiecare zi simțeam îmbrățișarea lui Dumnezeu. Dragostea aceasta mă înnebunea de-a binelea în vremea aceea. Îl trăiam pe Dumnezeu ca milostivire, ca dulceață și îndulcire. Se aprinsese în inima mea focul cel binecuvântat, care ardea patimile și îmi stârnea o negrăită desfătare duhovnicească.

Căutam liniștea, întunericul, pacea exterioară. Chiliile mici, scobiturile stâncilor, orizontul deschis al firii, locurile întunecate mă primeau ca oaspete. Noaptea ieșeam în pustiile Athosului. Vrajă! Binecuvântare! Beție! În singurătate și în mijlocul mulțimii, în pustie și în obști trăiam prezența lui Dumnezeu, dumnezeiasca Lui îmbrățișare. S-au făcut arătate atunci și alte simțiri, simțiri duhovnicești, simțirea înțelegătoare-noetică[1], lucrarea și auzirea înțelegătoare-noetică. Mintea (nous)[2] toată era adunată în adâncul inimii și auzea în nesăturată îndulcire Rugăciunea care se spune acolo înlăuntru. Toată lumea interioară era unificată. Toate vădeau că se născuse un om nou, o lume nouă și o viață nouă. O căldură le ardea pe toate. ”Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale…” (Luca 24:32). Simțirea aceasta a Ucenicilor pe calea către Emaus a devenit și a mea proprie. Am ajuns să înțeleg cuvântul lui Hristos: ”foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luca 12:49). Și cuvântul că Dumnezeu este ”foc mistuitor” (Deuteronomi 4:24). Altă dată, această dogoare și acest foc se preschimbau în rană adâncă. Simțeam că această căldură îmi renăștea existența, mai întâi sufletul și apoi se întindea asupra trupului. Simțământul că acum m-am născut într-o altă lume mă însoțea permanent. Țopăiam de bucurie ca un copilaș. Uneori simțeam încă și trupul meu ca al unui copilaș abia ieșit din pântecele maicii sale.

Aceasta mă conducea la o foarte adâncă pace a gândurilor. Mintea (nous) care se curățea neîncetat lepăda toate stihiile străine care o acopereau ca niște solzi. Mintea (nous) devenea astfel ușoară și totdeauna își găsea refugiu în inimă. Acolo rămânea și se veselea duhovnicește. Acolo uneori auzea și glasul Domnului, care era foarte cutremurător și stârnea izvoarele lacrimilor. Cunoștința cu Dumnezeu era personală. Cunoașterea lui Dumnezeu, un fapt real.

Alteori mă cufundam în pocăință adâncă. Mintea (nous), intrând în inimă în stare de har vedea întunericul, murdăria sufletului și toată ființa mi se revărsa în lacrimi fierbinți. Plângea inima. Lacrimile inimii se revărsau peste ea și o spălau de păcat. În același timp se deschideau și ochii și se făceau izvoare de lacrimi. Uneori plângea doar inima și alteori și trupul. Tânguire adâncă din ieșirea la iveală a curviei sufletului… Plâns mult, dar nu deznădejde, căci era legat de simțirea dragostei lui Dumnezeu.

În vremea aceea toate erau frumoase. Cuvântul ”frumoase” nu are legătură însă cu estetica, ci cu realitatea ontologică. Vedeam rațiunile (lógoi) făpturilor în toată creația. Și aceasta îmi pricinuia o negrăită bucurie. Cuvintele nu mergeau în rațiune, ci pătrundeau în inimă și o însuflețeau. Precum pruncul suge laptele de la sânul maicii sale și se hrănește, la fel simțea și inima mea că era hrănită de cuvântul lui Dumnezeu. Avea loc o transfuzie de sânge. Cărțile Părinților le citeam din altă prismă. Texte cunoscute le vedeam acum cu alți ochi, ca și cum aș fi dobândit ochi noi și ca și cum aș fi învățat o limbă nouă. Mă simțeam rudă duhovnicească a Părinților. Însă de cele mai multe ori nu doream să citesc nici cărțile Părinților. Pentru că ori de câte ori citeam era ca și cum înceta comuniunea personală cu iubitul meu Mire, ca și cum se întrerupea comuniunea vie cu Creatorul a toate.

Patimile atunci nu lucrau. Simțeam că aceasta se întâmplă nu din pricina unor înfrânări morale de la păcat, ci era propria mea renaștere. Eram atât de îmbătat, încât nu mă interesa absolut nimic. Era în mine o căutare năvalnică și o dorire ca oamenii să nu mă iubească, ci chiar să mă disprețuiască. De vreme ce aveam dragostea lui Hristos, nu mă interesa nimic altceva. Trăiam o viață erotică, o viață de lacrimi… Singura îndeletnicire era comuniunea mea cu Dumnezeu. Căutam o singurătate care era cu adevărat împreună-viețuire: ”unul înaintea altuia”, ”față către față”. Dar și când mă aflam în mijlocul mulțimii, glasul lăuntric era încă mai puternic. Și când, în timpul slujbei, Gheronda mă punea să cânt, eu, în același timp, auzeam și acest glas lăuntric al inimii repetând Rugăciunea care devenise desfătarea mea. Această stare a ținut aproape patru ani. Zi și noapte spuneam Rugăciunea. Și în timp ce dormeam, inima mea se ruga. O auzeam limpede cum vorbește cu Dumnezeu.

Cine vrea să constate dacă există sau nu Dumnezeu, să încerce. Va întâlni un Dumnezeu viu! Harul lui Dumnezeu m-a învrednicit pe mine, cel mai lepădat decât toți oamenii, să dobândesc o mică picătură a cunoașterii lui Dumnezeu.

Sursa: Fragment din cartea Mitropolitului Ierótheos Vlachos, Taina învățăturii lui Dumnezeu [Το μυστήριο της Παιδείας του Θεού], Sfânta Mănăstire a Nașterii Maicii Domnului Pelagia, 1985.

____________________________

[1] Adjectivul „noetic” face parte din familia cuvântului „nous” şi arată calitatea de a aparţine planului „minţii-duhului”. S-a evitat traducerea lui „noetic” prin „duhovnicesc”, cu toate că la Sfântul Apostol Pavel „duh” apare ca echivalent pentru „nous”, deoarece terminologia patristică s-a specializat pe familia lui „nous”. (n.tr.)

[2] Distincţia dintre mintea-nous şi mintea-raţiune este consecinţă a căderii omului, când mintea şi-a părăsit „organul” (locul) său firesc care era inima, şi a început să lucreze cu raţiunea, al cărei organ este creierul. Astfel, ea se află sfâşiată – o parte rămâne în inimă, iar cea mai mare parte lucrează cu raţiunea. Sălăşluită în inimă, lucrarea minţii-nous este aceea de unificare a puterilor sufleteşti şi îndreptare a lor către relaţia cu Ziditorul, în vreme ce raţiunea se împrăştie în cele din afară. (n.tr.)