Propunerea de canonizare a Cuviosului Paisie Aghioritul

( Sursa în limba greacă: Ἡ πρόταση τοῦ Μητροπολίτου Ναυπάκτου κ. Ἱεροθέου γιὰ τὴν ἁγιοκατάταξη τοῦ Ὁσἰου Παϊσίου.)

Sfânta Mitropolie de Nafpaktos şi Aghios Vlasios
Nr. înreg. 437
Nafpaktos, 30 iulie 2004

Sanctității Sale,
Arhiepiscopului Constantinopolului, al Noii Rome, şi Patriarh Ecumenic, Bartolomeu, din împărăteasca Cetate

Preasfinte Părinte şi Stăpâne,

Fiind plăsmuit omul după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu vine la desăvârşire, căci chipul este asemănare în potenţă, iar asemănarea este chip în lucrare. Această singură propăşire adevărată a omului îşi are începutul în a fi după chipul lui Dumnezeu şi sfârşeşte, pururea mişcător şi veşnic, prin a fi după după asemănarea Acestuia, altfel zis îndumnezeirea după har, drept „stare pururea mişcătoare” şi „mişcare stătătoare”.

Lămuritorul de cele dumnezeieşti, Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuieşte teologic: „Puterile de căutare şi cercetare a lucrurilor dumnezeieşti sunt sădite în firea oamenilor, fiinţial de către Făcător, prin însăşi aducerea ei în existenţă. Iar descoperirile lucrurilor dumnezeieşti le împărtăşeşte prin har puterea Preasfântului Duh”[1].

Din această pricină Duhul Sfânt porunceşte în Vechiul Legământ celor ce iubesc sporirea făpturii lor celei după chipul lui Dumnezeu şi aflarea vistieriei tăinuite întru dânşii, ori, mai bine, a aşa-numitului principiu ipostatic, precum şi „tuturor celor ce au iubit arătarea” slavei Marelui Dumnezeu (2 Tim. 4: 8) „fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Lev. 19: 2). Iar cel dintâi între Apostoli, Petru, piatra credinţei, porunceşte creştinilor: „ci, după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii. Că scris este: Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1: 15-16).

Trup adevărat al lui Hristos, iar nu mistic este Biserica, al cărei Cap este Hristos, iar sfinţii, ce s-au unit cu Dânsul prin făptuire, cunoştinţă, credinţă şi dumnezeiasca vedere, sunt mădulare cinstite ale Trupului Său. Pentru aceasta se şi numesc sfinţi – „pentru Sfântul de Care se împărtăşesc”. Nu există cap fără trup şi nici trup fără cap. După marele Apostol al neamurilor, Pavel, „mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1: 22-23), iar după Sfântul Simeon Noul Teolog, „sfinţii cei din veac datori sunt a fi toţi un trup cu Hristos”.

Domnul Se odihneşte întru sfinţii de pe pământ, ce sunt drepţi şi se veselesc, sunt drepţi la inimă şi laudă pe Dumnezeu, după marele Prooroc şi Împărat: „bucuraţi-vă, drepţilor, întru Domnul; celor drepţi li se cuvine laudă” (Ps. 32:, 1), pentru care se şi socotesc şi se numesc „îngeri pământeşti, oameni cereşti”. „Dar şi odihnească-Se Dumnezeu întru sfinţi, căci sfinţii întru Dumnezeu trăiesc şi se mişcă, păşind întru Lumină ca pe pământ”, cum a grăit cel între sfinţi Părintele nostru Simeon Noul Teolog. Iar după alt Teolog al Bisericii, anume Sfântul Grigorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, „nu când nu purtăm în noi nimic din totul lui Dumnezeu, sau puţin, ci când vom fi cu totul asemenea lui Dumnezeu, cuprinzători ai întregului şi singurului Dumnezeu. Căci aceasta este desăvârşirea spre care ne grăbim”[2] şi pe care sfinţii au izbândit-o cu harul lui Dumnezeu.

Cei pentru care s-a adeverit că sunt sfinţi au primit ungerea Duhului Sfânt, numindu-se creştini adevăraţi şi astfel s-au arătat Prooroci unşi în cuvânt şi în faptă, în învăţături şi în minuni. Cel vestit întru cele dumnezeieşti, Sfântul Macarie Egipteanul a grăit: „Precum la prooroci ungerea era ca toate mai cinstită, fiindcă doar împăraţii şi proorocii se ungeau, aşa şi acum oamenii duhovniceşti ce se ung cu ungerea cerească devin Hristoşi după har, ca să fie împăraţi şi prooroci peste tainele cereşti. Aceştia sunt şi fii şi domni şi Dumnezei, legaţi, robiţi, nimiciţi, răstigniţi, afierosiţi”. Ei, după acest Sfânt Părinte, „fii sunt ai luminii şi ai slujirii Noului Legământ, care nu de la oameni s-au învăţat, ci de la Dumnezeu. Acest har scrie în inimile lor legile Duhului”. Pentru aceasta şi creştinii nu au vestire de la Dumnezeu numai din Scripturi, ci şi de la bărbaţii şi femeile îndumnezeite, fiindcă „pe tablele inimii harul lui Dumnezeu scrie legile Duhului şi tainele cereşti”. Iar aceasta le este tuturor limpede, fiindcă, după cuvântul Sfântului Ioan al Scării, „precum cel ce poartă aromate e dat pe faţă de mireasmă chiar fără să vrea, aşa cel ce are Duhul Domnului este cunoscut din cuvintele lui şi din smerenie”[3].

Marele Sfânt Ioan al Damascului, scriind despre sfinţi, învaţă: „Pe sfinţi a-i cinsti se cuvine ca pe prietenii lui Hristos, ca pe fiii şi moştenitorii lui Dumnezeu”. „Sfinţii sunt dumnezei şi domni şi împăraţi, nu din fire, ci ca unii ce au împărăţit şi au stăpânit peste patimi şi chipul dumnezeiesc, după asemănarea căruia se şi fac, l-au păzit neschimbat (căci împărat se numeşte şi chipul împăratului). Ei se unesc cu Dumnezeu prin propria lor voire şi pe Acesta Îl primesc să Se sălăşluiască într-înşii, făcându-se prin împărtăşirea de El cea după har ceea ce El este din fire”. Şi întreabă: „Cum, aşadar, să nu se cuvină a-i cinsti pe slujitorii şi şi pe cei sunt învestiţi prieteni şi fii ai lui Dumnezeu?”. Sfinţii „s-au făcut vistierii ale lui Dumnezeu şi sălaşuri curate”, părtaşi ai Luminii vieţii celei adevărate, ai Luminii lui Dumnezeu „care luminează pe tot omul ce vine în lume”, fiindcă „viaţă este Dumnezeu şi cei ce sunt în mâna Dânsului întru viaţă şi lumină sălăşluiesc”. Aşadar, având în minte acestea, „cum să nu se cuvină a cinsti pe bisericile cele însufleţite ale lui Dumnezeu, pe corturile cele însufleţite?”.

Harul ce sălăşluieşte întru sfinţi şi lucrarea Dumnezeului Celui în Treime Sfânt dă mărturie de acestea prin cuvinte şi semne, prin preschimbările duhovniceşti ale sufletelor şi ale trupurilor şi pe urmă prin minunile lucrate. Căci prin sfinţi, ca făpturi întru care sălăşluieşte Dumnezeul Treimic, „demonii sunt puşi pe fugă, bolnavii se tămăduiesc, orbii văd iarăşi, leproşii se curăţesc, ispitele şi tristeţile se dezleagă, toată darea cea bună de la Părintele luminilor se pogoară către cei ce cer cu credinţă neşovăielnică”, după Sfântul Ioan al Damascului. Pentru aceasta şi înalţă creştinii biserici în numele lor, cinstesc mormintele lor, veselindu-se duhovniceşte, înălţând columne şi icoane, ca văzându-le să se facă „columne şi icoane însufleţite ale acestora prin imitarea virtuţilor”.

Toate acestea le sunt cunoscute celor ce urmează învăţătura de Dumnezeu purtătorilor Părinţi şi se împărtăşesc de cugetul Bisericii, ce trăiesc şi vieţuiesc „după teologiile sfinţilor insuflaţi de Dumnezeu şi după cugetul cucernic al Bisericii”. Cei iniţiaţi cunosc că nu a încetat harul a-şi lucra tainele lui şi a arăta neam de neam drept prieteni şi fraţi ai lui Hristos pe cei ce se împărtăşesc de sfinţenia Lui şi se leagă de sfântul Cap al Bisericii, anume de Hristos.

După Sfântul cel nou numit cu numele teologiei, Simeon, „unii ca aceştia s-au făcut şi se fac [sfinţi] până în clipa de faţă, nu spun numai după moarte, ci încă din viaţa aceasta, nu numai deoarece învaţă aceasta toată de Dumnezeu insuflata Scriptură, ci întrucât toţi sfinţii împreună-mărturisesc despre aceasta prin vieţuirea lor”. Nici Biserica, drept Trup al lui Hristos şi comuniune a îndumnezeirii, nu s-a desăvârşit, nici lumea de sus nu s-a plinit, ci aşteaptă şi alte mădulare, după cuvântul lui Hristos cel dorit: „Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10: 16). După Sfântul Simeon Noul Teolog „de vreme ce Biserica este Trup şi mireasă a lui Hristos şi lumea cea de sus şi templu al lui Dumnezeu, sfinţii toţi s-au făcut mădulare ale acestui Trup, însă încă nu s-au înfăţişat toţi şi I-au bineplăcut, nici Trupul lui Hristos nu este, adică, întregit, nici lumea de sus nu s-a plinit, zic, cea a Bisericii lui Dumnezeu”. De asemenea, sfinţii, trăind viaţă întru smerenie, s-au tăinuit pe sine, căci, după Sfântul Ioan cel cu gură de aur, „fiind mai mari ca toţi, pe sine înaintea tuturor s-au smerit”. Însă Domnul, după acest Părinte de Dumnezeu purtător, „vădeşte pe sfinţii Lui ce se tăinuiesc, ca unii să îi fericească pe dânşii, iar alţii să se facă fără de răspuns”.

Aceasta este credinţa Bisericii, că se află sfinţi în viaţă în mijlocul nostru, încât cei ce grăiesc împotrivă eresuri proprovăduiesc şi eretici se cheamă. Vestitul întru cele dumnezeieşti, Sfântul Simeon Noul Teolog zice: „Numesc eretici şi pe aceia care spun că nu este nimeni în vremurile noastre şi în mijlocul nostru tare a păzi evangheliceştile porunci şi după Sfinţii Părinţi a se face”.

Acest dumnezeiesc Părinte, având cunoştinţă şi pomenind pe Părintele său duhovnicesc, Simeon Evlaviosul, a cărui viaţă asemănătoare lui Dumnezeu a văzut-o cu ochii lui şi ale cărui cuvinte le-a auzit cu urechile lui şi ale cărui mâini le-a atins, grăieşte: „Pe unul asemenea şi sfânt Părinte al nostru am cunoscut, pe Studitul, ce s-a făcut [sfânt] în vremea noastră, şi nu numai pe acesta, ci şi pe alţi ucenici de-ai lui, ce pentru rugăciunile şi binecuvântările lui, s-au învrednicit de bine, cum am spus, pentru negrăita iubire de oameni a Preabunului Dumnezeu”. Vorbind despre Părintele său duhovnicesc, Simeon Evlaviosul, spune: „S-a ostenit fericitul Părintele nostru şi sfântul Simeon până ce pe mulţi din sfinţii părinţi din vechime a întrecut, a răbdat întristări şi ispite fără număr până ce a ajuns pe mulţi din cei mai slăviţi între mucenici. Pentru aceasta a şi fost preaslăvit de Dumnezeu şi s-a făcut nepătimaş şi sfânt, primind în sine întreg pe Mângâietorul, cum se zice…”.

Preasfinte Părinte şi Stăpâne,

Un asemenea sfânt am cunoscut în zilele noastre în care mulţi prooroci mincinoşi s-au ridicat de la răsărit şi de la apus şi amăgesc pe mulţi, încă şi dintre cei aleşi, cu mijloacele lumii acesteia. „Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci”, după cuvântul Domnului Iisus (Matei 24: 11-12) şi astfel dăm mărturie despre aceasta.

Cuvântul nostru este despre cel ce din pântecele maicii sale a fost binecuvântat de fericitul bărbat, Cuviosul Părintele nostru Arsenie Capadocianul, şi de prunc din mâinile cinstite şi sfinte ale acestuia lui Dumnezeu s-a adus, primind şi numele şi darul său, despre cel ce din tinereţea lui tot dorul spre Domnul şi-a înălţat şi astfel întru cuvioşie a trăit şi întru cuvioşie, dacă nu chiar muceniceşte a adormit, despre Părintele Paisie Aghioritul, nevoitorul din Konitsa, din Muntele cu nume sfânt, din Muntele Sinai întru care S-a pogorât Dumnezeu, şi iarăşi întors în Sfântul Munte. Acesta a trăit viaţă cenobitică, idioritmică, isihastă, pustnicească, schitiotă în toate adâncimile lor şi s-a suit la înălţimea vederii de Dumnezeu şi astfel a căpătat nu puţină cercare, povăţuind cu dreaptă socoteală şi neînşelat la petrecerea monahicească şi viaţa cea după Hristos pe toţi, căsătoriţi şi necăsătoriţi, tineri, de vârstă mijlocie şi bătrâni, nesupuşi şi evlavioşi.

Acesta, aşa cum toţi au dat mărturie prin scrieri ori povestiri, a fost prieten al lui Hristos, fiu al lui Dumnezeu, sălaş sfânt şi cinstit al Împăratului a toate şi al slavei, prieten şi văzător al sfinţilor, uns de către Sfântul Duh, răstignit pe crucea nevoinţei, a muceniciei conştiinţei şi a dragostei şi afierosit pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, precum şi fiu al luminii şi învăţat de Dumnezeu, văzător şi grăitor al tainelor, adânc de smerenie şi pocăinţă, iubitor de nevoinţă peste cele omeneşti, văzător al frumuseţii lui Dumnezeu, purtător al aromatelor Duhului Sfânt în vasul lui de lut, în puţine cuvinte „defăimător al celor de jos şi pribeag, iubitor şi văzător al celor de sus şi cetăţean al pustiei”.

Nu ajunge timpul spre a povesti cele pentru acest cuvios bărbat, pe care l-a ţinut sfinţitul Athos. Se împlineşte la acest cuvios ceea ce spune cel între sfinţi Părintele nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, despre Nichifor Mărturisitorul: „acesta, venind aici, îşi alege viaţa cea mai curată, adică pe cea singuratică, iar ca loc în care voia să locuiască îşi alege pe cel cu nume sfânt, în lumea dintre lume şi cele mai presus de lume, Athosul, căminul virtuţii”[4].

Acest binecuvântat bărbat a pătimit şi a învăţat cele dumnezeieşti. A căpătat şi dânsul, ca toată ceata sfinţilor şi cuvioşilor Părinţi, cercare întru calea după Dumnezeu isihastă şi niptică de înălţare, anume întru „filosofia lucrătoare”, „contemplarea naturală” şi „teologia mistică”, ajungând astfel la înălţimea desăvârşirii, aşa cum zugrăveşte înţelept şi lămurit dumnezeiescul Maxim această cale a celor îndumnezeiţi. A învăţat, aşadar, ce este ceea ce scrie Cuviosul Părintele nostru Nicodim Aghioritul despre Filocalia sfinţilor niptici, că mintea „prin filosofia morală cea prin făptuire şi contemplare se curăţeşte, se luminează şi se desăvârşeşte”. Această cale întru liniştire este dovada că există în sine harul nezidit, deosebit lămurit de orice altă energie a zidirii. Şi în acest chip, acest sfinţit Părinte, prin împărtăşirea de energia curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, a văzut nevăzut, a auzit neauzit, s-a împărtăşit în chip neîmpărtăşit de Dumnezeul Cel în Treime Sfânt. Cu adevărat această cale nerătăcită l-a făcut pe dânsul, ca pe toţi cei ce se silesc, prieten al lui Hristos. Acest cuvios monah este neîndoielnic isihast şi niptic, luptându-se ca un alt Iacov cu Dumnezeu prin făptuire. Pentru aceasta „cu adevărat, un israelit în care nu este vicleşug” (Ioan 1: 47) poate să se cheme, întărindu-se de la Domnul, făcându-se văzător de Dumnezeu şi văzut de Dânsul prin contemplare. „Căci adevărata făptuire este suire către contemplarea şi vederea de Dumnezeu cea nemincinoasă, pentru a zice mai bine, singura dovadă a sufletului neîndoielnic sănătos”, după Sfântul aghiorit Grigorie Palama.

În cele scrise nu demult despre viaţa sa de către ucenicii acestuia, având mărturie adevărată, ce o trimitem şi Sanctităţii Voastre dimpreună cu epistola, se însemnează în adevăr viaţa cea după Hristos a acestui fericit şi binecuvântat bărbat, adică vieţuirea sa cu harul lui Dumnezeu întru nevoinţă peste măsură şi cunoştinţă a tainelor. Fiindcă după Sfântul Isaac „nevoinţa maică a sfinţirii este, dintru care vine întâiul gust al simţirii tainelor lui Hristos”. Din rodul isihiei şi al nelucrării celei după Dumnezeu al acestui fericit bărbat, ce este, fireşte, şi rodul nerătăcitei teologii din cercare, deosebind neînşelat între zidit şi nezidit şi iscodind „duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4: 1), am gustat şi noi de nenumărate ori, fie şi cu nevrednicie. Cine citeşte această viaţă sfântă se minunează şi slăveşte pe Dumnezeu Care dă această putere oamenilor: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” (Ps. 67: 36).

Într-adevăr cartea aceasta este la fel de preţioasă ca Vieţile sfinţilor şi de acelaşi fel cu Patericul, fiind scrisă în zilele noastre, căci fericitul Bătrân Paisie s-a arătat de aceeaşi treaptă şi stare cu vechii nevoitori şi sfinţi întru asceză, smerenie, ascultare, neagonisire, înstrăinare, liniştire, vedere de Dumnezeu, fiind împodobit cu alese virtuţi şi plinit cu harul şi lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta se zugrăveşte prin harisma rugăciunii neîncetate pentru cei ce pătimesc cu sufletul şi cu trupul şi pentru cei adormiţi, a străvederii şi a înainte-vederii, a tămăduirilor şi prin nenumărate alte harisme.

Viaţa acestui ascet binecuvântat şi aghiorit văzător de Dumnezeu, în toată lărgimea ei, aminteşte de cuvântul Sfântului Scării: „rare sunt, însă, sufletele drepte şi fără de viclenie, slobozite de răutate, făţărnicie şi pizmă. Acestora le stă cu totul împotrivă tovărăşia oamenilor, dar le este cu putinţă, având povăţuitor, de la limanul acela al isihiei să suie la cer şi să rămână neatinşi de zarva şi smintelile obşteşti şi neispitiţi”.

Viaţa acestui fericit bărbat, atât cât s-a cuprins în carte, izbuteşte a fi o lecţie de Teologie, Hristologie, Eclesiologie şi Eshatologie vie. Acest bărbat binecuvântat a luptat împotriva „împotriva uneltirilor diavolului, (…) împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efes. 6: 11); a omorât desăvârşit patimile trupului întru rugăciuni, postiri şi privegheri nenumărate; L-a văzut pe Hristos în slava Sa; a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu şi pe sfinţi, a vorbit dimpreună cu aceştia şi a gustat din cele dăruite de dânşii; a văzut îngeri şi pe îngerul său păzitor şi a primit de la aceştia slujirea iubirii de oameni, fiindcă duhuri slujitoare mântuirii oamenilor sunt dânşii; a cunoscut pe cele de pe urmă din viaţa aceasta; a cunoscut Biserica din ceruri prin preschimbarea trupului său şi înainte de adormirea lui, adormire deopotrivă mucenicească şi cuvioasă, săvârşire cu adevărat fericită, „căci nu este moarte robilor lui Dumnezeu a se înstrăina de trup şi a se îndrepta către Dumnezeu, ci trecere de la cele mai triste către cele mai fericite şi iubite, odihnă şi bucurie”. Acesta s-a afierosit întreg slujirii fraţilor, căci „orice iubitor de Dumnezeu este iubitor de osteneală”, după Cuviosul Marcu Ascetul, şi „iubitor de oameni”, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, împlinind, măcar că era monah, slujire de păstor, cinstind deplin aşezământul sfânt al Bisericii, slobozind pe cei de pătimesc din pricina înrâuririlor diavoleşti ce lucrează în gândurile, poftele şi în trupurile lor, drepte făcând cărările pentru trecerea Domnului prin inimile oamenilor, săvârşind tămăduiri tuturor şi învăţând tainele Duhului pe cei ce vor să se împărtăşească de  dânsele. Cuvântul învăţat de la Dumnezeu al acestui ascet, tipărit în patru tomuri de Sfânta Sihăstrie a Sfântului Ioan Teologul din Suroti, este un monument al acestui bărbat preschimbat de Lumina dumnezeiască nezidită.

Ceea ce s-a petrecut întru toţi sfinţii s-a petrecut şi cu pururea-pomenitul Stareţ Paisie, adică Duhul Sfânt, după cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog, îi mişcă pe aceştia, dar „şi Dânsul este mişcat de către aceştia şi Se face întru ei câte auzi că se spun în dumnezeieştile Scripturi despre Împărăţia cerurilor: mărgăritar, grăunte de muştar, aluat, apă, foc, pâine, băutură de viaţă, izvor viu şi curgător, râuri de cuvinte duhovniceşti, făclie a cuvintelor vieţii dumnezeieşti, aşternut, cămară de nuntă, mire, prieten, frate şi părinte”. Duhul Sfânt l-a mişcat pe binecuvântatul Stareţ, dar S-a şi pus în mişcare de către dânsul, adică de către Stareţul Paisie, într-un chip minunat şi nemincinos spre a lucra celor ce cer cererile lor către mântuire, fiindcă „şi duhurile proorocilor se supun proorocilor” (1 Cor. 14: 32), iar după marele Luminător al Cezareei, cel între sfinţi Părintele nostru Vasilie, arătătorul de cele cereşti, „Domnul este lăcaş ce încape pe drepţi”, dar şi „dreptul sălaş Domnului [este], primindu-L întru sine”.

Dumnezeu în dragostea Lui i-a dăruit acestuia felurite descoperiri şi harisme, încununând preaminunata lui mărime de suflet. Domnul Cel cu mărime de suflet îi face asemenea pe robii Săi şi lucrează întru ei – căci, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, „nu e îngăduit să zicem că numai harul de sine lucrează în sfinţi cunoştinţele tainelor, fără puterile care primesc prin fire cunoştinţa. Pe de altă parte nici n-au primit cunoştinţa adevărată a lucrurilor numai căutând-o prin puterea firii, fără harul Duhului Sfânt”. „Căci cel ce caută fără patimă cele dumnezeieşti, sigur va lua ceea ce caută”. Iar acest binecuvântat Stareţ Paisie, monah aghiorit, dar întru aceasta şi a toată lumea, a căutat în toată viaţa lui fără patimă pe cele dumnezeieşti şi astfel a luat cele căutate, adică feluritele harisme duhovniceşti spre mântuirea celor ce alergau la dânsul.

Şi iarăşi cel între sfinţi Părintele nostru Maxim Mărturisitorul grăieşte: „harul Duhului Sfânt nu lucrează înţelepciunea în sfinţi fără mintea care să o primească; nici cunoştinţa, fără raţiunea capabilă de ea; nici credinţa, fără convingerea minţii şi a raţiunii despre cele viitoare şi deocamdată nearătate; nici darurile vindecărilor, fără iubirea de oameni cea după fire”[5].

Astfel, harismele fireşti ale pururea-pomenitului stareţ, date lui de către iubirea de oameni a lui Dumnezeu, dar şi de la zămislirea sa de către părinţii trupeşti întru rugăciune şi evlavie, de la binecuvântarea Sfântului Arsenie, prin lucrarea sa cu mărime de suflet, iubire de osteneală şi pricinuind nu puţină mirare, s-au preschimbat de către Duhul Sfânt în harisme duhovniceşti. A primit înţelepciune pentru mintea curată, cunoştinţă pentru raţiunea aptă să o primească, credinţă pentru convingerea minţii şi a raţiunii despre cele viitoare şi deocamdată nearătate, darurile tămăduirilor pentru iubirea de oameni cea după fire, pentru slujirea ce o arăta fraţilor zi şi noapte.

Am cunoscut şi dăm mărturie pentru acest cuvios Părinte, că le este tuturor, din pricina lui Dumnezeu, în Dumnezeu, după Dumnezeu şi prin Dumnezeu, prieten, frate, părinte, mărgăritar, aluat, apă, foc, pâine, băutură de viaţă, izvor viu şi curgător, râuri de cuvinte duhovniceşti, făclie a cuvintelor vieţii dumnezeieşti, aşternut, cămară de nuntă, ca unul ce are în inimă şi în tot trupul lui pe Stăpânul a toate. Acest sfânt bărbat a ieşit neîndoielnic din neamul său cel după trup şi după fire, a dobândit în adâncime harisma înstrăinării, şi a intrat în neamul lui Adam, trăind durerea întregii omeniri, ascultând suspinele celor după moarte vii şi înştiinţat „întru simţire şi convingere” de bucuria celor ce se odihnesc în sânul lui Avraam, ca un adevărat „împreună cetăţean cu sfinţii şi casnic al lui Dumnezeu” (Efes. 2: 19).

Aşadar, dimpreună cu cel între sfinţi Părintele nostru Simeon Noul Teolog, vorbind despre Bătrânul lui, Simeon Evlaviosul, repet şi eu având în minte pe Părintele nostru Paisie, măcar că îmi este cu neputinţă să privesc la slava acestuia şi „nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintelor” (Luca 3: 16): „S-a ostenit fericitul Părintele nostru şi sfântul Simeon până ce pe mulţi din sfinţii părinţi din vechime a întrecut, a răbdat întristări şi ispite fără număr până ce a ajuns pe mulţi din cei mai slăviţi între mucenici. Pentru aceasta a şi fost preaslăvit de Dumnezeu şi s-a făcut nepătimaş şi sfânt, primind în sine întreg pe Mângâietorul, cum se zice…”.

Se cuvine a cinsti pe pururea-pomenitul Părintele nostru Paisie, monah aghiorit, ca prieten, fiu şi moştenitor al lui Dumnezeu, ca biserică însufleţită şi cort al lui Dumnezeu şi să se numere în cetele cuvioşilor bărbaţi, fie şi la numai unsprezece ani după moartea lui slăvită, cuvioasă şi mucenicească, fiindcă pe de o parte şi pietrele vor striga aceasta despre sfinţenia lui cea după har, iar pe de cealaltă parte „aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (2 Petru 3: 8). De altminteri, după cuvântul celui între sfinţi Părintelui nostru Grigorie Teologul, „veşnicia nu este nici timp şi nici parte din timp, căci nu poate fi măsurată, ci, ceea ce este la noi oamenii timpul, care se măsoară prin mişcarea soarelui, aceea este la cei veşnici veşnicia, adică tot ce se întinde laolaltă cu cei veşnici, ca o mişcare de timp şi ca un interval”[6] şi iarăşi „veşnicia este timpul, când a stat mişcării, şi timpul este veşnicia, când se măsoară, aflându-se în mişcare”.

Se cuvine a cinsti pe acest monah aghiorit văzător, fiindcă s-a făcut părinte a toată lumea, arătat prin harul lui Dumnezeu, măcar că el se cobora pe sine până la cele mai de jos ale pământul şi se aşeza pe sine mai prejos de toată zidirea. Pentru aceasta şi este fala şi slava Tronului Ecumenic, fiindcă Sfântul Munte – grădina Maicii Domnului – unde s-a sădit această floare cu bună mireasmă, precum şi multe alte flori bine înmiresmate, se află sub stăpânirea duhovnicească a Patriarhiei Ecumenice şi alcătuieşte slava şi fala ei. Şi aceasta este adevărat, întrucât fiece Biserică locală şi Biserica a toată lumea se împodobesc cu sângiurile şi sudorile mucenicilor şi ale cuvioşilor bărbaţi.

Se cuvine a-l cinsti pe dânsul, spun, fiindcă m-am încredinţat fără şovăire că viaţa, petrecerea şi învăţătura acestui cuvios Părinte, ce a strălucit cu strălucirea Sfântului Duh şi a împodobit pustia Konitsei, a Sinaiului şi a Athosului, au să înveţe pe toţi taina cea mare a bunei-credinţe. Iar dânsul are să se facă mărturie şi pildă a vieţii în Dumnezeu, precum şi sfântă icoană înălţată pe stâlp, cu harul lui Dumnezeu, părinte orfanilor, învăţător celor neînvăţaţi întru cele dumnezeieşti, maică celor ce se înstrăinează, călăuzitor celor rătăciţi, hrănitor celor ce înfometează după cele cereşti, apă celor ce însetează după dreptatea lui Dumnezeu, doctor celor ce suferă şi sunt ţinuţi de duhurile răutăţii, bucurie celor întristaţi, ocrotitor celor nedreptăţiţi, mângâiere celor osteniţi, celor nealinaţi şi deznădăjduiţi, reazem celor credincioşi, ajutor celor îndureraţi, liman de linişte celor înviforaţi pe valurile vieţii, pildă de mărime de suflet, de îndelungă răbdăre şi de bogăţie nedeşertată a deşertării de sine, punte pentru împăcarea tuturor credincioşilor cu Dumnezeu, în persoana lui Iisus Hristos, dar şi cu zidirea toată, arătător al adevăratei şi nerătăcitei căi de dezlegare a pricinilor vieţii omeneşti şi a celor pentru care zidirea suspină de la trufia omenească.

Preasfinte Părinte şi Stăpâne,

Cu adâncă simţire, cu cea mai adâncă smerenie şi neţărmurită preţuire pentru Tronul Ecumenic şi pentru Sanctitatea Voastră deoseobi, înaintăm după datorie, dimpreună cu mulţi alţi fraţi, cererea pentru numărarea în sinaxarul Bisericii a fericitului Părintelui nostru Paisie, ce se cinsteşte în popor de mii de oameni de la răsărit, de la apus, de la miază-noapte şi de la miază-zi, pentru binefacerile lui, pentru cuvântul său teologic şi pentru faptele minunate săvârşite de dânsul. Pururea-pomenitul Părinte Paisie cinstea fără margini Biserica, Tronul Ecumenic şi pe Sanctitatea Voastră, precum neîndoielnic cunoaşteţi mai bine ca toţi.

Măcar de se şi socotea Părintele nostru Paisie mai prejos de toată zidirea, fiind el cu vieţuirea mai presus de dânsa, cu toate acestea se împlineşte într-însul cuvântul celui numit cu numele teologiei, al Sfântului Grigorie, Patriarhul Constantinopolului, pe care l-a şi urmat acest monah aghiorit în toată viaţa sa: „Gura mi-am deschis şi am tras Duh şi le dau pe toate ale mele Duhului, şi pe mine însumi şi fapta şi cuvântul şi nefăptuirea şi tăcerea. (…) Organ dumnezeiesc sunt, organ cuvântător, organ ce sună şi se armonizează cu Duhul, meşterul cel bun”. Acest nevoitor desăvârşit, ce nu era necunoscător al gândurilor diavolului (2 Cor. 2: 11) şi robea „tot gândul spre ascultarea lui Hristos” (2 Cor. 10: 5), a fost organ cuvântător meşterului celui bun, adică Preasfântului Duh, Celui ce lucrează tăcerea, atinge coardele minţii, sună cuvântul şi filosofează despre glăsuire. Iar toate acestea le-a lucrat spre desăvârşirea sfinţilor, spre preschimbarea fiilor lui Dumnezeu, spre slava Acestuia şi lauda Bisericii lui Hristos.

De numărarea în ceata sfinţilor bărbaţi a celor ce au strălucit cu faptele şi cuvintele, cu învăţăturile şi întru liniştire, ce s-au săvârşit muceniceşte ori au adormit întru cuvioşie, are să se veselească foarte Biserica toată, cea de aproape şi de departe, şi are să se folosească întreaga ei plinătate. Aceasta se va petrece fiindcă, între altele,  după Sfântul Ioan Sinaitul, „a auzi despre isprăvile părinţilor duhovniceşti (precum ale pururea-pomenitului Stareţ), trezeşte mintea şi sufletul spre râvnă, iar a asculta învăţătura lor este firesc să călăuzească pe cei râvnitori spre imitarea lor”.

Cu o asemenea hotărâre istorică – pentru istoria sfântă, zic – Bătrânul Paisie se va arăta teologie vie, ce învaţă pe toţi calea nerătăcită a teologhisirii; a vieţui adevărat în Biserică; a iubi nepătimaş până la moarte pe toţi oamenii fără deosebire de neam sau de sânge; a petrece cu adevărat monahiceşte, făcându-se astfel pildă de monah ortodox de chinovie, pustnic şi chiliot, cinstitor al tradiţiilor şi al aşezămintelor Bisericii şi luptător împotriva „duhului” monahismului secularizat; a locui dimpreună cu animalele sălbatice ce îşi leapădă sălbăticia lor, căci şi aceasta s-a petrecut în viaţa Stareţului Paisie, precum grăieşte Sfântul Isaac Sirul: „se apropie de dânsul (de drept) ca de stăpânul lor şi dau din cap şi îi ling mâinile şi picioarele, căci acel miros ce l-au simţit de la Adam înainte de cădere (când s-au strâns la un loc cu acela de le-a pus lor nume în Rai), l-au simţit şi de la dânsul”; a vieţui şi a adormi cuvios întru Domnul şi a aştepta ziua Lui cea mare şi slăvită. Pentru a spune în cuvinte puţine: „cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului. Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (1 Tim. 3: 15-16).

Pururea-pomenitul Părintele nostru Paisie Aghioritul se aşeza pe sine „sub obroc”, tăinuindu-se „în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11: 38), murmurând zi şi noapte soliri pentru întreaga lume, pentru cei vii şi cei adormiţi, nedând „ochilor săi somn, nici genelor sale dormitare şi odihnă tâmplelor” (Ps. 131: 4). Astfel, Biserica este îndatorată ca o maică cu bune odrasle şi iubitoare să îl aşeze pe acesta „în sfeşnic”, ca „să lumineze tuturor celor din casă” ca luminând într-însul şi prin dânsul Lumina cea în trei sori a Dumnezeirii, înaintea oamenilor, să vadă ei faptele lui cele bune şi să slăvească pe Tatăl lor Cel din ceruri (Matei 5: 15-16).

Acestea punându-le înaintea Sanctităţii Voastre şi adăugând la dânsele şi cartea cu numele Viaţa Stareţului Paisie, tipărită în urmă cu trei zile de Coliba Învierii din Kapsala Kareiei, Sfântul Munte, închei cu cea mai adâncă preţuire cerându-Vă patriarhiceasca Voastră binecuvântare,

† Ierótheos de Nafpaktos şi Aghios Vlasios

_________________________________________

[1] Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie” 59, Filocalia III, trad. Pr. D. Stăniloae, ed. Harisma, 1994, p. 317.

[2] Sf. Grigorie Teologul, „Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu”, Cuvântarea a IV-a, VI, trad. Pr. Gh. Tilea şi Nicolae I. Barbu, 1947 , p. 91.

[3] Sf. Ioan Scărarul, „Scara”, Filocalia IX, trad. Pr. D. Stăniloae, ed. IBMBOR, 1980, p. 368.

[4] Sf. Grigorie Palama, „Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Al doilea din cele din urmă. Despre rugăciune”, Filocalia VII, trad. Pr. D. Stăniloae, ed. IBMBOR, 1977, p. 224.

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie” 59, Filocalia III, trad. Pr. D. Stăniloae, ed. Harisma, 1994, p. 317-319.

[6] Sf. Grigorie Teologul, „Cuvânt la Arătarea lui Dumnezeu, sau la Naşterea Mântuitorului” VIII, în „Opere dogmatice”, trad. Pr. Gh. Tilea. ed. Herald, 2002, p.24.