Rugăciunea Prorociței Ana, mama Prorocului Samuil

Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie

9 December 2014

Sfinții Părinți învață că virtuțile pregătesc terenul pentru rugăciunea curată, prin care se ajunge la unirea omului cu Dumnezeu. De altfel, este cunoscut că Sfântul Ioan Scărarul, dând definiția rugăciunii, spune că rugăciunea curată este unirea iubitoare a omului cu Dumnezeu. Astfel, nu poate fi analizată exact starea omului care se roagă. Voi încerca însă să tâlcuiesc câteva puncte, așa cum ni le înfățișează Sfânta Scriptură, și anume Cartea I a Regilor (1, 8-18).

Iată o dată, Elcana, bărbatul său, i-a zis: “Ana!” Şi ea a răspuns: “Iată-mă!” A zis Elcana: “Ce plângi și de ce nu mănânci şi pentru ce e întristată inima ta? Nu sunt eu oare pentru tine mai bun decât zece copii?” Atunci Ana, după ce au mâncat şi au băut ei în Şilo, s-a sculat şi a stat înaintea Domnului. Iar preotul Eli şedea atunci pe scaun la uşa cortului Domnului. Ea însă s-a rugat Domnului cu sufletul întristat şi a plâns amarnic și a dat făgăduinţă, zicând: “Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da ţie, şi nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici nu se va atinge de capul lui”. Dar pe când se ruga ea aşa îndelung înaintea Domnului, Eli privea la gura ei; Şi fiindcă Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se mişcau, dar glasul nu i se auzea, Eli socotea că ea e beată. De aceea i-a şi zis Eli: “Până când ai să stai aici beată? Trezeşte-te şi te du de la faţa Domnului!” Răspunzând însă Ana a zis: “Nu, domnul meu! Eu sunt o femeie cu inima întristată; nici vin, nici sicheră n-am băut, ci îmi dezvălui sufletul meu înaintea Domnului. Să nu socoţi pe roaba ta femeie netrebnică, căci din durerea mea cea mare şi din întristarea mea am vorbit până acum”. Atunci Eli i-a răspuns şi i-a zis: “Mergi în pace şi Dumnezeul lui Israel să-ţi plinească cererea pe care I-ai făcut-o!” Iar ea i-a zis: “Să afle roaba ta trecere înaintea ochilor tăi!” Apoi s-a dus ea în calea sa şi a mâncat şi fața nu-i mai era tristă ca mai înainte.

Dumnezeu i-a închis pântecele Anei, dar acest lucru a avut îndată drept urmare să deschidă poarta credinței Anei și să-i vădească marea ei personalitate și lucrarea lăuntrică pe care o săvârșea. În continuare vom vedea coborârea Anei la Templu și rugăciunea pe care a făcut-o lui Dumnezeu.

Ana, după masă, s-a dus la Templu, să se roage lui Dumnezeu. Stând înaintea lui Dumnezeu, și-a deschis inima și a făcut o rugăciune a inimii lăuntrică. Preotul Eli o vedea rugându-se, dar nu auzea nimic. Îi observa gura [mișcându-se], dar vedea că nu vorbea. Acest fapt l-a impresionat în chip deosebit și pe băiatul* lui Eli, care a crezut că Ana este beată. Și chiar a mustrat-o și i-a spus că trebuie să plece din Templu. Ana s-a împotrivit spunând că nu este beată, ci se roagă lui Dumnezeu. Atunci Eli i-a dat binecuvântarea ca Dumnezeu să-i împlinească cererea rugăciunii ei. Iar Ana, cu bucurie și credință că Dumnezeu îi va auzi cererea ei, dar și binecuvântarea lui Eli, a plecat la casa ei.

Va trebui să facem o analiză mai largă a acestui fapt.

Comentarii ermineutice la Rugăciunea Anei

a) Este vrednic de luate aminte timpul rugăciunii Anei. Rugăciunea s-a făcut îndată după masă. Timpul pe care alți oameni îl dedică relaxării, ea l-a dedicat rugăciunii. Sfânta Scriptură spune: ”Atunci Ana, după ce a mâncat și a băut în Șilo, s-a sculat și a stat înaintea Domnului” (I Regi 1:9). Aceasta înseamnă că totdeauna este vreme de rugăciune. Ne putem ruga pe toată durata zilei, chiar și a nopții. Durerea îndeamnă inima să se roage. Așa cum o mamă își aduce aminte neîncetat de copilul ei bolnav pe care îl iubește, indiferent dacă ea doarme sau mănâncă, așa cum un om își aduce aminte totdeauna de o persoană iubită, indiferent de munca pe care o face, același lucru se întâmplă și cu rugăciunea. Omul care Îl iubește pe Dumnezeu, care crede în El și din pricina durerii I se adresează Lui, totdeauna se roagă, are o neîncetată pomenire a lui Dumnezeu. Nimic nu poate alunga pomenirea lui Dumnezeu din mintea lui, nici măcar la ceasul mesei.

Desigur, se cuvine să observăm că mâncarea o luăm pentru a ne menține în viață. Nu mâncăm pentru a satisface patima nebuniei pântecelui și a gâtlejului. Fac deosebire între aceste patimi, pentru că nebunia pântecelui este satisfacerea pântecelui, după cum spune Avva Dorotei, adică satisfacția pe care o simțim din umplerea pântecelui cu mâncare, în timp ce nebunia gâtlejului este satisfacerea gâtlejului. Oamenii din ultima categorie nu se interesează atât de cantitate, cât de calitate. Însă se cuvine să mâncăm ca să putem trăi și să ne ajutăm în nevoințele și lucrările noastre duhovnicești. Aceasta înseamnă că mâncarea nu trebuie să devină o piedică în calea rugăciunii. Sfinții Părinți subliniază că trebuie să mâncăm atât cât nu se oprește rugăciunea. Aceasta este măsura. Astfel înțelegem câtă are nevoie organismul nostru de mâncare. Cu alte cuvinte, cel care se roagă cu mintea (noetic), își dă seama că atunci când depășește măsura la mâncare, rugăciunea se îngreuiază și chiar se oprește cu totul. Totuși, este o realitate că multa mâncare întunecă mintea omului și nu este fără legătură faptul că după multa mâncare și băutură se săvârșesc multe păcate.

De asemenea, din această întâmplare luăm prilej să subliniem că mâncarea este precedată și urmată de rugăciune. În Biserica Ortodoxă simțim că Dumnezeu este dătătorul a tot binele. Înțelegem bine că ingredientele cu care am pregătit mâncarea nu sunt simple produse ale firii, pe care am putut să le obținem cu propriile noastre puteri, nici produse pe care le-am cumpărat de la super-marketul din cartier, ci sunt daruri ale lui Dumnezeu. De aceea, și înainte și după masă trebuie să se facă rugăciunea cuvenită pe care a rânduit-o Biserica. Prin rugăciunea pe care o săvârșim Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile pe care ni le-a dat, Îl rugăm să le binecuvânteze și să ne dea și Împărăția Lui cea cerească. Astfel, mâncarea devine o ierurgie duhovnicească. Acest lucru îl poate înțelege cineva mai ales atunci când se află la mănăstiri în timpul mesei, cu deosebire în Sfântul Munte. Ceasul mâncării este legat de slujirea din biserică. În zilele de praznic, după dumnezeiasca Liturghie, monahii se îndreaptă către trapeză pornind din sfânta biserică și purtând lumânări, tămâind, cu icoana sfântului prăznuit și cântând troparul zilei. Pe durata mesei se face citire, ca atenția să nu fie cu totul îndreptată către mâncare. La sfârșit, după rugăciune, se întorc în sfânta biserică. Astfel simte omul că ceasul mesei nu este un eveniment izolat, un ceas al simplei satisfaceri a pântecelui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”masa care începe cu rugăciunea și cu rugăciunea se încheie niciodată nu va fi goală, ci va fi cel mai bogat izvor, făcându-se dătătoare a tuturor lucrurilor bune”. A mânca fără de rugăciune echivalează cu furtul darurilor lui Dumnezeu, pentru că în realitate le socotim ca fiind exclusiv ale noastre, iar nu ca aparținând lui Dumnezeu, Care ni le oferă ca daruri, ca să trăim.

b) Preotul Eli stătea la intrarea în Templu. Însă Ana a trecut pe lângă el și a intrat în Templu. Și acest lucru arată hotărârea femeii și anume că mintea ei era în întregime îndreptată către Dumnezeu și nu lua aminte la nimic altceva. Sfințitul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest fapt spune că, asemenea unei văduve lipsite de protecție, care vrea neapărat să îl întâlnească pe împărat, nu mai ține seama de soldați, la fel și Ana, având ca scop să meargă la Templu și să se roage lui Dumnezeu ”nu a roșit, nu s-a rușinat, chiar dacă preotul stătea acolo”. Acest lucru arată, așa cum vom vedea mai jos, că mintea ei era îndreptată către Dumnezeu. Nu o preocupa nimic altceva. Și, desigur, acest lucru nu era lipsit de legătură cu durerea pe care o simțea, dar și cu Harul lui Dumnezeu care o înconjura în acea clipă.

c) Este impresionant și modul în care se roagă: nu o face fără durere și fără lacrimi. La rugăciune participă și trupul, este adică o rugăciune făcută deopotrivă cu sufletul și trupul. ”Ea însă s-a rugat lui Dumnezeu cu sufletul întristat și a plâns amarnic” (I Regi 1:10). Durerea era a sufletului, iar plânsul al trupului. Sfințitul Ioan Gură de Aur din nou observă că încă înainte de a se ruga, încă înainte de a se adresa lui Dumnezeu, Ana lasă să se manifeste durerea și lacrimile. ”Și preludiul este alcătuit din plângeri și lasă să curgă izvoarele calde ale lacrimilor”. Și spune chiar că precum ploaia înmoaie pământul cel tare și îl pregătește pentru rod, la fel și pântecele ei a fost înmuiat de lacrimi, iar prin durere i s-a încălzit mitra ”și a început să fie trezită pentru acea bună naștere de prunci”.

Acest lucru arată atmosfera în care se cuvine să se săvârșească adevărata rugăciune. Ereticul Varlaam învăța că adevărata rugăciune se săvârșește în starea de apatie, de nepătimire trupească, că este pur și simplu o simțire a prezenței lui Dumnezeu. Însă Sfântul Grigorie Palama a răspuns că aceasta nu este rugăciune ortodoxă. Căci, în adevărata rugăciune participă și trupul prin nevoințe, lacrimi și durere. O lucrare care se săvârșește fără durere nu are roade, nici rezultate. Desigur, trebuie să atragem atenția că nu lacrimile pur și simplu sunt cele care aduc rezultatele bune în rugăciune, ci Harul lui Dumnezeu, Care vede că se exprimă libertatea, dar și credința omului. De altfel, în Biserica Ortodoxă spunem că nepătimirea nu înseamnă omorârea puterilor sufletului și ale trupului, ci transfigurarea acestora. Meditația, modul prin care hindușii aspiră să dobândească unirea cu Brahma, este definită tocmai de această stare de apatie stoică, în timp ce în Biserica Ortodoxă rugăciunea se face deopotrivă cu trupul și cu sufletul, stare care presupune nu omorârea, ci transfigurarea puterilor sufletești și trupești ale omului.

d) Trebuie însă să cercetăm și cuvintele pe care le rostea Ana în timpul rugăciunii. Folosește pentru început diferite nume prin care Îl invocă pe Dumnezeu: ”Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot” (I Regi 1:11). Aşa cum, atunci când cineva vrea să dobândească ceva de la stăpân, îl invocă cu diferite epitete și numiri – biruitor, august, împărat –, același lucru face și Ana, ca orice creștin care se roagă cu adevărat lui Dumnezeu. Faptul că folosește multe nume arată două lucruri. În primul rând, dragostea ei fierbinte și în al doilea rând, cinstirea pe care I-o arată lui Dumnezeu. Este important ca atunci când ne rugăm să folosim diferite nume ale lui Dumnezeu. Pentru că Numele lui Dumnezeu pe de o parte este manifestarea lucrării Lui, iar pe de altă parte este dovada prezenței Lui. Este foarte semnificativ că Numirile lui Dumnezeu au fost descoperite de Însuși Dumnezeu în diferitele Lui teofanii către Proroci și vădesc lucrările-energiile Lui. Desigur, vorbim despre energiile lui Dumnezeu, dar în esență una este energia lui Dumnezeu, care în funcție de rezultate și de teofanii dobândește numiri speciale. Totuși, și noi, atunci când ne rugăm, se cuvine să folosim diferite expresii și numiri, pentru că acestea vădesc dragostea noastră către Dumnezeu. Cunosc un monah în Sfântul Munte care, pentru că Îl iubește mult pe Dumnezeu, se îndeletnicește să adune frumoase atribute și să împletească cuvinte de laudă prin care îi place, atunci când se roagă, să Îl slăvească pe Dumnezeu. Și, într-adevăr, atunci când iubești pe cineva folosești multe numiri ca să exprimi această dragoste. Din păcate, și în această privinţă suntem foarte săraci.

Ana, rugându-se lui Dumnezeu, face și o făgăduință. Făgăduiește să își afierosească copilul la Templu, ca să devină robul Domnului. ”Îl voi da Ție și nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici nu se va atinge de capul lui” (I Regi 1:11). Încă înainte de a primi ceva, Ana dăruiește copilul lui Dumnezeu. Cu făgăduința își începe rugăciunea. ”Îi răsplătește lui Dumnezeu, înainte încă de a avea ceva în mână”, spune Sfințitul Ioan Gură de Aur. Acest lucru arată marea ei credință în Dumnezeu.

Mulți vor spune că acest lucru amintește de concepția unor femei care, înainte de a zămisli sau de a naște, fac felurite făgăduințe lui Dumnezeu, Sfinților și Maicii Domnului. Acest lucru, desigur, în sine nu este de condamnat. Însă se cuvine mare atenție în această privinţă. Nu e potrivit să făgăduiască lucruri exagerate, nu trebuie să vadă relația lor cu Dumnezeu în termeni tranzacționali. Pentru că, într-adevăr, nu putem vedea relația și comuniunea noastră cu Dumnezeu din perspectiva unei mentalități comerciale. Nu-I putem spune lui Dumnezeu: ”Dă-mi, dacă vrei să-Ți dau”. Acest lucru nu vădește o viață duhovnicească matură.

Însă purtarea Anei este cu totul diferită. Nu-i cere lui Dumnezeu un copil pentru a-și satisface pur și simplu dorința de a dobândi un copil și de a fi mamă, ci este interesată de alte lucruri (…). Ceea ce are însemnătate în acest punct este că ea vede dobândirea unui copil din perspectivă soteriologică. Și, în definitiv, cere dobândirea unui copil, însă îndată abandonează și autoritatea părintească. Și faptul că și-a împlinit această făgăduință, de vreme ce, fiind copilul de numai trei ani, l-a închinat Templului, arată buna ei dispoziție și caracterul duhovnicesc al făgăduinței. Cert este că prin această făgăduință ”abandonează orice putere” pe care părintele o are asupra copilului. Iar sfințitul Ioan Gură de Aur, tâlcuind mai în detaliu această făgăduință, o înfățișează pe Ana spunându-i lui Dumnezeu: ”Numai întratât voiesc să fiu mamă, cât să ia copilul început din mine, iar apoi mă dau de-o parte și renunț” la el.

Nu se limitează doar să închine copilul lui Dumnezeu, dar descrie și cum îl va închina lui Dumnezeu. Făgăduiește să îl facă nazireu pe viață. Nazireii erau afierosiți lui Dumnezeu. Această cale de afierosire a dat-o Însuși Dumnezeu lui Moise și este descrisă în cartea Vechiului Testament care se numește Numeri (Numeri 6:1-12). Atâta credință avea Ana, încât, după cum spune Sfințitul Ioan Gură de Aur, deși nu primise încă pruncul, ea deja ”plăzmuiește un proroc” și vorbește despre creșterea și despre condițiile vieții lui, și astfel, încă dinainte de a simți durerile sarcinii, ”pântecele ei se sfințea purtând proroc”.

e) Cuvintele Anei nu sunt rostite cu gura și cu buzele, ci cu inima. Vechiul Testament scrie: ”Și fiindcă Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se mișcau, dar glasul nu i se auzea” (I Regi 1:13). Deși mișca buzele, totuși glasul nu i se auzea, pentru că în același timp rugăciunea se săvârșea în inimă. Știm foarte bine că există cuvântul rostit și cuvântul lăuntric al inimii. Cuvântul se naște din minte (νοῦς). Uneori este spus lăuntric, fără să se manifeste și să se exprime prin cuvinte – cuvântul lăuntric –, iar alteori este formulat în expresii – cuvântul rostit. Ana se ruga prin cuvântul lăuntric, care este spus în inimă. Sfințitul Ioan Gură de Aur din nou observă că aceasta este adevărata rugăciune, când ”strigătele se ridică dinlăuntru” către Dumnezeu. Aceasta este însușirea sufletului care trăiește durerea. Cu adevărat, atunci când omul suferă, nu mai este în stare să articuleze cuvinte și exprimarea lui devine mai lăuntrică și poate mai adevărată. Există o dragoste care se exprimă prin tăcere, tocmai pentru că simțim că vorbele sunt prea sărace, pentru a exprima întregul conținut al dragostei pe care o avem. Atunci dragostea se preschimbă în doxologie și ofrandă a întregii vieți a noastre către Dumnezeu.

Modul acesta în care se ruga Ana era surprinzător Din acest motiv, în acea clipă Eli a socotit-o beată: ”Eli socotea că ea este beată” (I Regi 1:13). A fost aşa, pentru că Ana trăia o descoperire dumnezeiască. De altfel, rugăciunea nu este doar o lucrare omenească, ci rod al lucrării lui Dumnezeu și al împreună-lucrării omului. Omul care se roagă cu adevărat se aseamănă unui om îmbătat, pentru că mintea lui se înalță către Dumnezeu.

Băiatul lui Eli o ocărăște pe Ana și îi spune să plece din Templu. Sfințitul Ioan Gură de Aur, tâlcuind momentul acesta, spune că Ana se era totdeauna în tulburări şi amărăciune. Acasă, cealaltă femeie a lui Elcana îşi bătrea joc de ea. A veni la Templu și copilul preotului a ocărât-o şi el. A plecat de la furtuna care domnea în casa ei și, venind la limanul care este Templul, a găsit alte valuri. Câtă vreme ea venise să primească medicament, nu numai că nu a primit medicament, dar ”și rană a primit prin ocări și de fapt durerea mai mult i-a crescut din pricina lor”. Acest lucru înseamnă că niciodată nu vor înceta disprețuirile și ocările. Mulți visăm o vreme când ne vom slobozi de aceste ispite exterioare. Însă acest lucru este o utopie și în realitate nu vom ajunge niciodată la acea vreme. Dumnezeu îngăduie să avem în continuu ispite, ca să fim încercați și să ne pregătim pentru primirea Împărăției slavei. Un sfânt spune că, dacă nu ne coacem prin ispite, nu ne putem arăta pâine curată înaintea lui Dumnezeu. Uneori ne putem lovi de probleme chiar și în biserică. Ceea ce contează este felul cum reacționăm noi la aceste situații de ispitire. De acest lucru depinde viitorul nostru veșnic. De altfel, nu vom fi judecați după felul cum s-au purtat ceilalți cu noi, ci după cum ne-am purtat noi cu ei. Nu vom da cuvânt de răspuns lui Dumnezeu pentru faptul că ceilalți nu arată dragoste față de noi, ci pentru faptul că noi nu arătăm dragoste față de ceilalți, chiar și față de dușmanii noștri.

Ana a răspuns cu maturitate duhovnicească. Dacă unii dintre noi ne-am fi aflat în locul ei, am fi răspuns foarte arțăgos și am fi spus chiar că nu ne așteptam la o asemenea purtare din partea oamenilor de la Templu. Însă Ana este o femeie credincioasă și răspunde cu calm și maturitate. I-a răspuns lui Eli că nu este beată, ci o femeie încercată și de aceea ”îmi dezvălui sufletul înaintea lui Dumnezeu” (I Regi 1:15). Omul lui Dumnezeu, în afară de altele calități, are și noblețe sufletească. Nu se dedă la a spune cuvinte insultătoare și nu contraatacă. Desigur, când e vorba de adevăr și de credința adevărată, se luptă și se străduiește, dar totdeauna, deși urăște păcatul și erezia, totuși îl iubește pe păcătos și pe eretic. Acest ”îmi dezvălui sufletul înaintea lui Dumnezeu” arată și măreția rugăciunii Anei.

f) Rezultatul acestei rugăciuni lăuntrice este binecuvântarea pe care a primit-o de la preotul Eli, care i-a spus: ”Mergi în pace și Dumnezeul lui Israel să-ți plinească cererea pe care I-ai făcut-o” (I Regi 1:17). Ana a plecat de la Templu având încredințarea că rugăciunea ei a fost auzită de Dumnezeu și din acea clipă ”fața nu-i mai era tristă ca mai înainte” (I Regi 1:18). Astfel, prin binecuvântarea preotului s-a liniștit, a dobândit pace, a părăsit-o amărăciunea. Acest lucru vădește deplina ei încredere în Dumnezeu, dar și în oamenii lui Dumnezeu. Pune în lumină puterea pe care o au binecuvântările sfințiților preoți și ale părinților noștri duhovnicești (…). Cine are viață lăuntrică, cine are credință în Dumnezeu, acela, prin binecuvântările clericilor primește Har, simte lucrarea dumnezeiescului Har, se umple de Har și întreaga lui lume lăuntrică se înseninează.

Sursa: Μητροπολίτου Ιεροθέου Βλάχου, Ο Βλέπων, βίος και πολιτεία του Προφήτου Σαμουήλ του βλέποντα σε σύγχρονη αναφορα, Ιερά Μονή Γενεθλίου της Θεοτόκου (Πελαγίας), σσ. 30-41.

* Traducerea românească la I Regi 1:14 omite referirea la băiatul lui Eli și spune că Eli însuși s-a adresat Anei. [n.trad.]