Constatări concluzive

Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Ierótheos, a publicat în ultimii ani numeroase articole referitoare la criza din Ucraina. Aceste texte au fost adunate într-un volum intitulat Regimul sinodal și ierarhic al Bisericii (Μητροπολίτης Ναυπάκτου Ιερόθεος, Τό συνοδικό καί ἱεραρχικό πολίτευμα τῆς Ἐκκλησίας, Ἐκδόσεις Ἱερᾶς Μονῆς Γενεθλίου τῆς Θεοτόκου (Πελαγίας), 2019), din care vă prezentăm concluziile. (Μετάφραση Τατιάνα Πετράκε)

Capitolele acestei cărți nu au fost scrise inițial cu scopul de a alcătui o carte, pentru că, în acest caz, ar fi fost altfel organizate și scrise. Nu am avut, așadar, de la început intenția de a se scrie această carte. De altfel, experiența m-a învățat că, atunci când vrei să scrii o carte, alegi tema, strângi materialul, îl organizezi pe capitole și unități, apoi dezvolți tema în liniște și cu așezare, astfel încât să existe un înțeles clar prezentat.

Această carte însă este alcătuită din capitole care au fost scrise de-a lungul timpului din necesitatea de a informa cititorii despre rânduiala sinodală și ierarhică a Bisericii cu privire la problema Ucrainei. Primul capitol a fost scris în 2008, al doilea în 2014, iar celelalte în anii 2018-19, în funcție de nevoile fiecărei perioade. De multe ori prevedeam următoarea problemă și scriam un articol, iar apoi era nevoie să mai scriu încă unul. Astfel, nu eu am condus lucrurile în scrierea acestei cărți, ci lucrurile, adică problemele, m-au povățuit de fiecare dată să scriu un nou text.

De aceea este necesar ca la sfârșitul acestei cărți să fac o succintă prezentare a câtorva constatări de final, fundamentale, despre rânduiala Bisericii.   Problema Ucrainei nu poate fi abordată pe bucăți, ci în cadrul întregii rânduieli a Bisericii. Aprecierile mele de final sunt cuprinse în zece puncte:

1. Biserica este Trupul lui Hristos, iar Hristos este Capul ei. Aceasta înseamnă că Biserica este taina lui Hristos, este taina Tainelor. În același timp, Biserica este împărtășirea de îndumnezeire, ceea ce înseamnă că Biserica își conduce mădularele la îndumnezeire. Biserica a fost și este sfințită de Hristos, Care este Capul ei; nu Biserica este sfințită de mădularele ei, ci acestea sunt sfințite de Hristos în viața Bisericii, prin Taine, nevoință și rugăciune. Este o blasfemie să considerăm că lipsa de vrednicie a preoților vatămă Biserica şi preoția lui Hristos. 

2. În Biserica există viață, tradiție şi moștenire apostolică. Viața apostolică este împărtășire de taina Cincizecimii. Apostolii au primit atunci pe Duhul Sfânt pe care L-au predat ucenicilor, iar aceasta este tradiția apostolică. Aceasta nu reprezintă niște adevăruri exterioare oarecare, ci însăși viața în Hristos. 

3. La Sinoadele Ecumenice şi Locale, Părinții Bisericii au stabilit Sfintele Canoane pentru o mai bună rânduială a Bisericii, urmărind unitatea ei. Sfintele Canoane au ca scop punerea în practică a dogmelor. Canoanele stabilesc hotarele şi cadrul în care funcționează harismele membrilor Bisericii. Nu se cuvine ca, în numele dragostei, a diferitelor oportunisme şi a naționalismului să fie anulate Sfintele Canoane. În viața Bisericii, nu poate fi acceptat anti-legalismul, adică încălcarea canoanelor, dar nici legalismul, care echivalează cu o dictatură. Deci, Sfintele Canoane prevăd deopotrivă acrivia și iconomia, iar Părinții Bisericii, în Sfântul Duh, stabilesc când se va aplica acrivia şi când iconomia, dar şi cu ce premise se va aplica iconomia. Încălcarea dogmelor Sfintelor Sinoade se numește erezie, iar încălcare Sfintelor Canoane, în special ruperea de unitatea Bisericii, se numește schismă. 

4. Rânduiala Bisericii este sinodală și ierarhică. Sinodală, adică hotărârile sunt luate în Sinod, iar ierarhică înseamnă că există ierarhia harismelor și a slujirilor. Sistemul sinodal este opusul papismului, iar sistemul ierarhic este opusul protestantismului. Rânduiala ierarhică şi sinodală este menționată în Sfânta Liturghie, care este „sinod al cerului şi al pământului”, și în care există atât ierarhia harismelor, cât şi ierarhia slujirilor. 

Întâiul dintre preoții unei adunări euharistice slujește Sfânta Liturghie, adică Hristos slujește Sfânta Liturghie prin preot. Ceilalți preoți sunt împreună-liturghisitori, iar mirenii sunt împreună-rugătorii. Rânduiala sinodala şi ierarhică a Bisericii funcționează la toate nivelele.  Începe cu sistemul mitropolitan, ajunge la cel patriarhal şi sfârșește în cel panortodox. Peste tot există un protos care conduce, pe temeiul Sfintelor Canoane, mai ales a Canonului 34 Apostolic. Nu este posibil să funcționeze sistemul sinodal și ierarhic la toate nivelele, mai puțin la cel panortodox, între întâi-stătători, pentru că, dacă nu ar funcționa, Biserica ar deveni o confederație a Bisericilor în stil protestant. 

Desigur, sinodalitatea și caracterul ierarhic se bazează pe Dreptul Canonic al Bisericii, iar nu pe „ierarhia Sfintei Treimi”. Nu există ierarhie în Sfânta Treime. De altfel,  potrivit Sfântului Grigorie Palama, nu există nici o asemănare între creat şi necreat şi nici o analogie între Dumnezeul Treimic şi  creație. Reducerea sinodalitații și a caracterului ierarhic, stabilite de Dreptul Canonic, la Taina Sfintei Treimi constituie o erezie. 

5. În primul mileniu, potrivit hotărârilor Sinoadelor Ecumenice, au fost consacrate cinci Patriarhii: Vechea Romă, Noua Romă (Constantinopolul), Alexandria, Antiohia și Ierusalimul. Exista şi „autocefalia” Bisericii Ciprului. În al doilea mileniu, după îndepărtarea Vechii Rome de Biserica Ortodoxă, a funcționat tetrarhia, iar apoi, din diverse motive, mai ales etnice şi statale, Patriarhia Ecumenică a fost nevoită să acorde și alte vrednicii autocefale şi patriarhale. Dintre acestea, în special Patriarhiile mai noi urmau să fie validate la un Sinod Ecumenic viitor.

Însă trebuie clarificat că autocefalia nu înseamnă o independență totală de Patriarhia Ecumenică, ci presupune administrarea proprie a alegerilor și hirotoniilor şi judecarea episcopilor. Este aşa-numitul drept al hirotoniei şi al judecării. Autocefalia nu înseamnă autocefalism, ci administrare proprie și, în același timp, comuniune cu Patriarhia Ecumenică care conduce Sinodul Întâi-stătătorilor. Subiectul autocefaliei este unul dintre cele mai importante care preocupă Biserica. Autocefalia este acordată în scopul unității Bisericii, iar nu al dezmembrării ei. 

Prof. Arhim. Grigorios Papathomas, într-un studiu al său intitulat „Adoptarea autocefaliei în Apus și în Răsărit” (Θεολογία, 90, 1 (2019), pp. 235-276) abordează tema autocefaliei în Apus și Răsărit, mai ales în al doilea mileniu (1054-2017). Acest studiu este revelator și înfățișează în întregime dificultatea cu care ne confruntăm astăzi legat de acest subiect. Mă voi limita la a semnala două aspecte care mă interesează în acest punct.

Primul aspect este că în primul mileniu creștin, autocefalia eclezială păstrează autonomia administrativă (ad intra), dar în același timp prezintă unitate de comuniune (ad extra) cu celelalte biserici autocefale. 

Celălalt aspect se referă la faptul că în al doilea mileniu, „autocefalia și-a schimbat sensul și conținutul, căpătând două noi caracteristici: lipsa întâietății jurisdicționale la nivel ecumenic (Europa Occidentală - Patriarhia/Biserica Romei) şi definirea ca „in-dependentă” a vieții Bisericilor Locale la scară națională și statală (Europa Răsăriteană - Patriarhia Constantinopolului). 

Astfel, Biserica autocefală, așa cum funcționează azi, a fost influențată de feudalism (din sec. X până la începuturile sec. XVI), de Reformă (începând cu sec. XVI) şi de constituirea națiunilor, care au apărut începând cu sec. al XII-lea şi s-au dezvoltat odată cu Iluminismul Revoluției franceze. Autocefalia așa cum funcționează astăzi, a suferit transformări în comparație cu autocefalia canoanelor primului mileniu, fiind definită de „autarhie bisericească” şi „autocefalism”, astfel încât să fie satisfăcute scopurile politice și culturale, așa-numita „diplomație bisericească”, în strânsă legătură cu strategiilor geo-politice. În aceste situații apare pericolul unei autocefalii care conduce la „tendințe separatiste şi situații schismatice”.

În definitiv,  autocefalia trebuie să funcționeze cu scopul „comuniunii și unității bisericești, iar nu al înmulțirii neoficiale a Bisericilor Locale, în virtutea intereselor politice şi naționale". Dogma hristologică se referă şi la ecleziologie. „Neamestecat și neschimbat” trimite la administrarea autonomă a Bisericilor, iar „neîmpărțit și nedespărțit” la unitatea cu celelalte Biserici Ortodoxe.

6. Biserica Moscovei era inclusă inițial în Patriarhia Ecumenică,  era domeniul canonic al Patriarhiei Ecumenice, potrivit Canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic,  până la anul 1589, când a primit vrednicia și cinstea de Patriarhie din partea Patriarhului Ecumenic Ieremia al II-lea. A fost validată de alte două sinoade ale Patriarhilor răsăriteni, în 1590 și 1593. 

Însă foarte repede, începând cu sec. al XV-lea, dar mai ales în sec. al XVI-lea, a apărut teoria celei de a treia Rome, potrivit căreia prima Romă a căzut în apolinarism, prin introducerea azimei la săvârșirea Sfintei Liturghii, și, după căderea celei de a doua Rome în erezia unirii Bisericilor de la Conciliul Ferara-Florența, 1438-1439, și înrobirea creștinilor bizantini de către otomani în 1453, centrul Ortodoxiei s-a mutat la Moscova, care și-a acordat supranumele de „a treia Romă”. Teoria despre cea de-„a treia Romă” are consecințe politice și bisericești serioase și a fost folosită de țarii Rusiei, de mișcarea panslavismului, de comunism și continuă să fie folosită și astăzi în politica rușilor. 

Teoria despre „a treia Romă” nu corespunde realității, pentru că nu au existat niciodată o primă și o a două Romă, ci Vechea și Noua Romă. Deci, nu poate exista a treia Roma, nici nu se pot desființa Sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice, care au stabilit rânduiala Bisericii.

7. În ultimele decenii, Biserica Moscovei a sabotat adoptarea documentului despre modul acordării autocefaliei, care fusese pregătit de conferințele panortodoxe pentru discutarea, în formă finală, la Sinodul din Creta, urmând a se hotărî cum se va acorda pe viitor autocefalia unei Biserici. Acest text prevedea că autocefalia se acordă la cererea Bisericii care o dorește, cererea se adresează Bisericii-Mamă de care se va desprinde, cu acordul tuturor celorlalte Biserici. După această procedură, Protosul, adică Patriarhul Ecumenic, proclama respectiva Biserică ca autocefală prin cuvântul „s-a luat hotărârea”. 

Acest ultim aspect nu a fost acceptat de Biserica Moscovei, care a atras de partea ei și alte Biserici, deoarece nu voia să acorde această competență Patriarhului Ecumenic, ci voia ca această hotărâre să fie semnată de toate Bisericile. Apoi, propunerea ca Tomosul Autocefaliei să fie semnat de Patriarhul Ecumenic cu consemnarea „s-a luat hotărârea”, urmând ca dedesubtul acestui cuvânt să semneze celelalte Biserici, menționându-se „împreună am hotărât”, nu a fost acceptată.

Dacă ar fi existat acordul Bisericii Moscovei cu privire la acest document, nu am fi avut astăzi aceste probleme care destramă unitatea Bisericii. 

8. Patriarhia Ecumenică a acordat autocefalia Ucrainei din diferite motive şi a recunoscut canonicitatea tainelor care s-au săvârșit în perioada schismei, fără ca eu personal să cunosc foarte exact  cum s-a realizat acest lucru.

Pentru început, de vreme ce majoritatea Bisericilor Ortodoxe nu au acceptat valabilitatea documentului despre modul în care se acordă autocefalia, aşa cum s-a menționat mai întâi, Patriarhia Ecumenică a socotit că rămâne valabil dreptul cutumiar în virtutea căruia Patriarhul Ecumenic a acordat autocefalia și vrednicia și cinstea patriarhală unui număr de opt Biserici din cele paisprezece care existau la acea dată.  Şi această procedură a fost recunoscută de facto. Apoi, consider că  Patriarhia Ecumenică, înainte de Sinodul din Creta şi după acesta, a înțeles foarte bine intenția Bisericii Moscovei de a-i submina autoritatea şi de aceea a acționat astfel. Nu putem analiza demersurile Bisericii Moscovei independent de cele care au avut loc cu multe decenii în urmă. Cei care, în această situație, susțin Biserica Moscovei nu văd intențiile acesteia de a submina Patriarhia Ecumenice. Cât despre problema primirii schismaticilor şi  a celor de sine hirotoniți, s-a formulat o propunere în Sfântul Sinod al Bisericii Greciei de a fi întrebată oficial Patriarhia Ecumenică despre modul cum s-a realizat acest lucru, pentru a fi judecate canonic şi conform cu Tradiția Bisericii. 

 În situații similare, se folosește acrivia și iconomia. Episcopii sunt „iconomi ai Bisericii”. Biserica lucrează prin iconomie, iar Întruparea lui Hristos este Taina iconomie. 

9. Biserica Greciei trebuie să hotărască asupra problemei Ucrainei, care prezintă două aspecte: primul se referă la acordarea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică, fără acordul  Bisericii Moscovei. Al doilea se referă la modul primirii schismaticilor şi preoților caterisiți şi de sine hirotoniți. Această problemă a fost discutată în cadrul a două comisii sinodale, în Comisia Sinodală a Problemelor Dogmatice şi Canonice şi în Comisia Sinodală pentru Relațiile Panortodoxe şi Pancreștine.

Trebuie să semnalăm că niciodată în trecut, în situații similare, nu a avut loc o dezbatere în Sinod, atunci când Patriarhia Ecumenică a acordat autocefalia, vrednicia şi cinstea patriarhală diferitelor Biserici, nici chiar atunci când au fost reprimiți preoții schismatici ai Bisericii Bulgariei. În toate situațiile, Patriarhia Ecumenică își anunța hotărârea Bisericilor Locale, iar noul Arhiepiscop sau Patriarh era făcut cunoscut prin scrisori oficiale, după care Arhiepiscopul Atenei trecea numele lui în dipticele care se citesc la Sfânta Liturghie și îi răspundea noului Întâi-stătător printr-o scrisoare. Desigur, în situația care ne preocupă există reacția Bisericii Moscovei și aceasta necesită o abordare sinodală. 

Pentru Biserica Greciei există o problemă în plus, deoarece o mare parte a ei, adică arhiereii care sunt mitropoliți ai eparhiilor ce aparțin Patriarhiei Ecumenice (eparhiile Țărilor Noi*), îl pomenesc pe Patriarhul Ecumenic, care are un drept canonic superior asupra acestora, și care a acordat autocefalia Ucrainei. 

10. Faptele care au loc în criza din Biserica Ucrainei au anulat propunerile bune care existau deja. Este un fapt că Patriarhia Ecumenică a acordat autocefalia Bisericii Ucrainei şi nu este dispusă să-şi retragă această hotărâre, după cunoscutul cuvânt „ce s-a făcut nu se mai desface”, după cum nici Patriarhia Moscovei nu vrea să accepte faptele care au avut loc, iar celelalte Biserici se află în așteptare. Aceasta înseamnă că trebuie să se găsească o rezolvare după iconomie, că să nu se mențină schisma în Biserica Ortodoxă, pe care doar dușmanii ei o doresc. 

Cred că o eventuală rezolvare este ca Biserica Moscovei să restabilească pomenirea Patriarhului Ecumenic în diptice, să fie convocați reprezentanții tuturor Bisericilor pentru a se discuta despre modul acordării autocefaliei şi despre diptice, până când aceste hotărâri vor fi adoptate de un Sinod Panortodox. 

La acest Sinod trebuie să se găsească o rezolvare după iconomie, astfel încât în Ucraina să funcționeze autocefalia Bisericii așa cum funcționează în Grecia (prin coexistența Bisericii autocefale a Greciei, care îl are ca Întâi-stător pe Arhiepiscopul Atenei, şi a eparhiilor elene aflate sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice) sau după sistemul în care funcționează adunările episcopale în diaspora sau altceva. 

Tradiția Bisericii, așa cum vedem în Sinoadele Ecumenice și în experiența ulterioară a Bisericii, a găsit rezolvări în situații asemănătoare, ce trebuie aduse în discuție.

În sfârșit, problemele bisericești se rezolvă prin smerenie și dragoste, prin iconomie și rugăciune. Întrucât episcopii au moștenire apostolică şi se afirmă că au şi viață şi tradiție apostolică, atunci sunt urmași ai Sfinților Părinți şi ai Sfinților Apostoli, aşa că nu ar trebui să fie insuflați de oportunisme, ci luminați de Dumnezeu spre a găsi cea mai bună soluție, nelăsându-se stăpâniți de iubirea de putere și trufie.

Toate problemele se rezolvă în duhul Cincizecimii, despre care, în ziua hirotoniei lor, vorbesc toți mitropoliții aleși, așa cum vorbesc și troparele care se cântă la hirotonia lor. Afară doar dacă au conștiința că au ajuns la Cincizecime în ziua hirotoniei lor întru episcop, după care însă se mișcă în sfera diferitelor experiențe și oportunități geopolitice. În acest caz, nu se va găsi nici o rezolvare la această problemă.

Cred că, mai presus de toate, va trebui să înțelegem bine că rânduiala Bisericii este sinodală și ierarhică și că aceasta trebuie să funcționeze și la nivelul Întâi-stătătorilor. Cine nu înțelege această problemă pierde vederea de ansamblu și se blochează în detalii.

Iulie 2019

Traducere de Tatiana Petrache

____________________________________

 *Este vorba de teritoriile alipite Statului Elen modern pe baza Tratatului de la Lausanne (1923), anume Epirul, Macedonia centrală, răsăriteană și apuseană, Thraki și nordul Arhipelagului Mării Egee. În 1928, Patriarhia Ecumenică cedează administrarea eparhiilor din aceste teritorii Bisericii Autocefale a Greciei, acestea rămânând însă sub jurisdicția ei duhovnicească, astfel încât episcopii din aceste zone fac parte concomitent din două sinoade, cel al  Patriarhiei Ecumenice și cel al Bisericii Greciei. [n. trad.]