mb-menu-ro

Ultimele zile ale lui Gheronda Anastasie Koudoumianós

Ghéronda Anastasie Koudoumianós a adormit întru Domnul pe 2 decembrie 2013 și slujba ieșirii sale din această viață s-a săvârșit a doua zi, pe 3 decembrie, la Sfânta Mănăstire Koudoumá a Sfintei Mitropolii a Gortinei și Arcadiei (Creta), unde s-a nevoit ca ieromonah. Au fost de față Înaltpreasfințiții Mitropoliți, al Gortinei, Macarie, și al Arkalochorío-ului, Andrei, precum și mulțime de monahi și de popor.

În continuare voi consemna câteva informații din ultimele zile ale vieții sale pământești, precum și întâlnirea pe care am avut-o la spital.

Nădăjduiesc și cred că Egumenul și Părinții Mănăstirii Koudoumá, precum și Arhimandritul Antonie Fragákis vor scrie la rândul lor despre acest minunat cuvios monah, despre viața lui de nevoință, despre schimbările-la-față ale inimii sale, despre înălțările duhului și despre învățăturile lui cele cu dumnezeiască înțelepciune.


Teolog al experienței

Ghéronda Anastasie Koudoumianós a fost un chip patristic, avea o teologie provenită din propria lui experiență, dar cunoștea foarte bine și teologia Părinților și se exprima teologic și avea un discurs închegat, deși nu terminase nici școala primară. Viața sa de monah însă, nevoința în peșteri, rugăciunea neîncetată pe care o dobândise și feluritele cercetări ale Dumnezeiescului Har i-au conferit o uimitoare cunoaștere teologică.

Ghéronda Anastasie Koudoumianós L-am cunoscut prin mijlocirea părintelui Antonie Fragákis, am purtat cu Ghéronda Anastasie și câteva convorbiri telefonice, de asemenea îmi transmitea binecuvântări și urări și îmi transmitea părerile lui cu privire la diferite subiecte. Mă uimea felul în care se exprima, cuvântul lui era rod al teologiei harismatice, dar și al cercetării scrierilor Părinților Bisericii din perspectiva propriei lui experiențe duhovnicești.

Vorbea într-un chip surprinzător, ”ca un pescar de oameni, iar nu filosofic, aristotelic”. Citea cărțile mele și îmi exprima părerile asupra acestora. Mă iubea și mă prețuia mult. Iar eu țineam seama de părerea lui, căci era un ieromonah de-Dumnezeu-înțelepțit.

Cu ceva vreme în urmă am ascultat înregistrarea unei omilii pe care a ținut-o înaintea pelerinilor veniți la mănăstirea lui, în care le-a vorbit foarte adecvat despre relația duală dintre plăcere și durere, potrivit învățăturii Sfântului Maxim Mărturisitorul. Nu a fost o omilie pregătită dinainte, ci spontană și izvora din experiența lui duhovnicească și din cunoștințele lui teologice.

Ascultând această omilie, m-a impresionat cuvântul patristic al lui Ghéronda, care curgea ca un șuvoi și pe care Bătrânul îl asimilase deplin în viața sa. Am putut să înțeleg foarte limpede faptul că acest cuvânt al lui, deși Bătrânul nu studiase teologia, era prin excelență teologic, bine închegat și tămăduitor.

M-a învrednicit Dumnezeu să mă întâlnesc cu el în aprilie trecut (15-4-2013), când l-am vizitat la Sfânta Mănăstire Koudoumá și am purtat o convorbire tulburătoare, pe care o voi publica ulterior.

Am fost impresionat de cunoașterea din experiență pe care o dobândise, de cuvântul lui teologic, de privirea-i pătrunzătoare, de chipul lui luminos și de întreaga lui prezență. Acesta este motivul pentru care i-am dedicat ultima carte, pe care am publicat-o sub titlul Teologia faptelor, adresându-i următoarele cuvintele:

”Cuviosului Ghéronda Anastasie Koudoumianós, un dar duhovnicesc ca răspuns la darul teologic al îmbelșugatei lui dragoste”

Când i-am trimis cartea, i-am scris și următoarele rânduri:

”Cuvioase Părinte Anastasie,

Mă aflu la Atena pentru ședințele Sinodului Bisericii noastre.

În urmă cu puțină vreme, a ieșit din tipografie ultima mea carte cu titlul Teologia faptelor și Vă trimit primul exemplar, cu profund respect și dragoste în Hristos. Așa cum veți constata, cartea Vă este dedicată, pentru că sunteți un fapt teologic al epocii noastre.

Desigur, nu toate capitolele sunt la nivelul teologic pe care îl așteptați. Există însă capitole, precum Învățătura și învățătura socială a Sfântului Ioan Gură de Aur și textele părții a patra a cărții, care se referă la experiența martiriului și a îndumnezeirii, începând cu pagina 427 – acestea Vă definesc.

Știți că Vă prețuiesc mult, sunt mișcat de nevoințele Voastre duhovnicești, recunosc învățătura Sfinției-Voastre ca fiind una izvorâtă din experiență și autentică. Sunteți o mărturie teologică în epoca noastră și Îl slăvesc pe Dumnezeu că V-am cunoscut. Pentru mine, comuniunea cu Sfinția-Voastră este un adevărat praznic.

Vă rog fierbinte să Vă rugați lui Dumnezeu pentru mine, ca să rămân statornic în Tradiția vie a Sfinților noștri îndumnezeiți și pentru rugăciunile Voastre, să ardă și inima mea de dragostea lui Dumnezeu și de rugăciune, și mai ales să găsesc milă înaintea Domnului nostru.

Mă rog lui Dumnezeu să Vă mai țină încă printre noi, ca să ne întăriți prin cuvânt, prin viața și rugăciunea Sfinției-Voastre.

Cel mai mult tânjesc să fiu părtaș cereștii Liturghii nezidite, fie și în tagma catehumenilor, ca măcar să mă bucur de bucuria celorlalți. Rugați-Vă pentru aceasta! Nimic altceva nu doresc mai mult.

Cu cea mai adâncă prețuire,

† Ierótheos, Mitropolitul de Nafpaktos și Agios Vlasios”.

Ghéronda Anastasie, îndată ce a primit cartea și scrisoarea, a spus:

”Să îi transmiteți Mitropolitului Nafpaktosului cea mai adâncă prețuire a mea, recunoștința și multa mea dragoste. De bună seamă, înțelege cât de mult îl prețuiesc și îl iubesc și de aceea mi-a dedicat mie, ticălosului, scrierea lui cea purtătoare de Duh. Nu există nici o asemănare între greutatea teologică a cărții sale și prostia mea. În orice caz, primesc gestul lui ca pe o mărturie a dragostei”.

După ce a citit cartea, a spus, vădit mișcat:

Ghéronda Anastasie Koudoumianós”Să îi transmiteți Mitropolitului de Nafpaktos cea mai adâncă prețuire a mea și mulțumirile mele. Am plâns, m-a mișcat mult. Cine sunt eu, ticălosul, să mi se închine asemenea cărți însemnate, din partea unui asemenea scriitor? Primesc acest gest doar ca expresie a dragostei sale. Îi sărut amândouă mâinile. Îi mulțumesc iarăși și de multe ori. Am citit cartea lui, a sorbit-o inima mea…”

Monahii Sfintei Mănăstiri Koudoumá au consemnat:

”Cartea Mitropolitului Nafpaktosului a fost ultima pe care a citit-o Ghéronda, într-un răstimp când era iminentă internarea lui la spital pentru problemele la bilă, înainte de a suferi fractura la șold. Vroia mai întâi să citească această carte, să o cerceteze, s-a bucurat mult de ea, și apoi, după câteva zile a fost internat la spital. A fost ultima scriere teologică de care s-a desfătat această minte preateologică, ajunsă la asemănarea cu Dumnezeu…”.

”Ghéronda priveghea desăvârșit în ultimele nopți, în rugăciunea îndelungă. De la 11 seara până la 7 dimineața. Apoi aștepta liniștit, ca întotdeauna, și primea cu prea dulce bucurie Dumnezeiasca Împărtășanie. Se împărtășea cu lacrimi. Murmura cuvinte ale dragostei inimii față de Hristos, precum: izvorule al vieții veșnice, leacul nemuririi, antidotul morții. Tăcea, în cea mai mare parte a timpului, și se ruga.

A citit entuziasmat cartea iubitului său Mitropolit al Nafpaktosului. … Din tainele pe care le trăia, puține ne-a împărtășit. I-a spus Părintelui Ilarion: M-a cercetat aievea Marele Antonie. Am vorbit unul cu altul. Mă aflu aproape de ieșirea sufletului… Am primit doar o mică amânare… Rugați-vă să mă aflu în Lumină”.

Am primit de la părinții mănăstirii două mesaje importante care arată maturitatea duhovnicească a lui Ghéronda. Trăia liturghia noetică lăuntrică în paralel cu Dumnezeiasca Liturghie și în același timp dorea după ”strălucirea cea de sus”.

”Spus-a Ghéronda: A turbat demonul… Nu se poate descrie ce îmi făcea, mai ales nopțile… Atacurile acestea, desigur, se petreceau doar în exterior… Căci înlăuntru lucrează mintea [nous] în bisericuța inimii adânci… În fiecare dimineață liturghia noetică a inimii așteaptă rodul liturghiei de dimineață din mănăstire, anume Trupul și Sângele lui Hristos… Hristos, începătorul păcii, se așează pe tronul inimii… Atunci orice mișcare încetează cu desăvârșire…”.

”Zis-a Ghéronda: Mă grăbesc să părăsesc lumea stricăciunii. Nu doresc să văd suferințele care vor veni. Se va găsi însă loc pentru mine, nevrednicul, în Lumina cea de Sus? Îl rog pe Mitropolitul Nafpaktosului să se roage pentru ieșirea mea din această lume deșartă și pentru mântuirea mea”.

Îl fericeam pe Ghéronda și slăveam pe Dumnezeu!


Ghéronda Anastasie la spital

S-a apropiat săvârșirea lui Ghéronda Anastasie, călătoria lui către Ierusalimul cel de Sus.

În urmă cu puțină vreme, Ghéronda Anastasie a avut dureri cumplite din pricina pietrei la bilă. Înainte de a merge la spital, de durere, se plimba de jur împrejur în mica lui chilie și așa a căzut și și-a rupt șoldul. A fost internat la spital pentru operație la șold și apoi urma să fie tratată piatra la bilă.

Pe durata spitalizării sale la Spitalul ”Venizelos” din orașul Iraclio din Creta o ieșit încă o dată la iveală viețuirea lui teologică. În ciuda durerilor trupești, vorbea despre Dumnezeu, despre rugăciunea minții (noetică) în inimă și despre altele asemenea. Voi reproduce câteva din cele spuse de el.

Suferea mult, dar durerea o îndura în chip isihast:

Ghéronda Anastasie Koudoumianós”Am dureri insuportabile… O durere prelungită, nemiloasă… Însă, trebuie să ne tragem mintea din această durere și să o mutăm în Hristos… Să îi transmiteți Mitropolitului de Nafpaktos și monahiilor: Le mulțumesc din inimă pentru dragostea și pentru rugăciunile lor. Ei trebuie să mă învețe și pe mine să mă rog… Facă-se voia Domnului întru toate. Întru toate și pentru toate. Și asupra mea și asupra tuturor. Și între îngeri și între oameni. Și în cer și pe pământ și în cele de dedesubt. Și în Biserica cea Mare a lui Hristos[1]. Toate și întru toate Hristos…”.

”Acela care își unește voia proprie cu sfânta voie a lui Dumnezeu nu vede în viața lui nimic rău. Nu desparte cele ce i se întâmplă în plăcute și neplăcute. Toate îi sunt plăcute. Iar cele neplăcute, mai cu tărie îi sunt plăcute. Acestea vin asupra lui din atotiubirea lui Dumnezeu și urmăresc atingerea asemănării cu Dumnezeu”.

”Cele facile nu mântuiesc. Nu ar fi fost de preferat să nu fi suferit fractura și să nu fi trecut prin asemenea dureri insuportabile? Nu! Căci importanță are ce este de folos sufletului nostru. Anume desăvârșirea duhovnicească. De aceea trebuie să lepădăm voința proprie (gnomică) și să dobândim voința cea după fire[2]. Voința noastră să fie una cu sfânta voie a lui Dumnezeu. El știe ce medicament se potrivește fiecăruia dintre noi. Ceea ce are cu adevărat însemnătate este să ne unim cu El”.

După intervenția chirurgicală la șold Ghéronda i-a spus părintelui Antonie:

”A trecut, fiule, ceata Sfinților Părinți. Mulți Părinți au trecut… Vii, aievea, într-o clipire de ochi i-am văzut pe toți… Pe Marele Antonie, pe iubiții mei Ioan Gură de Aur și Grigorie Palama, cuvioșii mănăstirii noastre, Partenie și Eumenie, și pe toți ceilalți, pe Sfântul Pantelimon, Sfânta Parascheva, și atâția alții… Aceasta se petrecea și la mănăstire, cu foarte mare intensitate mai ales în ultimele zile, înainte de a-mi rupe șoldul…

Îi mulțumesc mult iubitului meu mitropolit Ierótheos, Stareței Siluaní și obștii sale… Am simțit rugăciunile tuturor… Mulțumesc tuturor fiilor tăi duhovnicești… Le urez tuturor, ca răspuns, tot ce este mai bun, întru Domnul… Și atunci când vin să mă viziteze oamenii mă bucură, mă odihnesc. Și iarăși, când rămân singur, am altă companie… Răbdarea nu este a mea… Nimic nu este al meu. Ce ai, pe care să nu-l fi primit? (I Cor 4:7). Mii de slăviri Preasfântului Dumnezeu! Din măruntaiele pământului până la cele mai presus de ceruri…”.

La un moment dat i-a spus Egumenului mănăstirii:

”Le vezi, le vezi? Pe cele cerești… cetele Prorocilor, ale Apostolilor, ale Mucenicilor, ale Cuvioșilor și Drepților, Arhierei, preoți, monahi, mireni… câți sunt acolo!… Pe toți vrea să ne mântuiască dragostea Lui… Pe toți vrea să ne bage înăuntru… Puțină mărinimie să avem… Măcar puțin să ne luptăm”. ”Apoi a tăcut de tot. Acum doar binecuvântează”.

Este foarte însemnat acest cuvânt, care amintește de sfârșitul lui avva Sisoie cel Mare, așa cum este descris în Pateric. Este vorba de repetarea aceleiași experiențe duhovnicești acum, în secolul al 21-lea.

Îndeobște, cele spuse în timpul suferinței sunt de-a dreptul uluitoare, pentru că teologhisea chiar și în această clipă grea a vieții sale, în care cei mai mulți oameni nu pot vorbi.


Vizita mea la Spitalul ”Venizélos” din Iraclio (Creta)

După operația la șold am dorit să îl vizitez, dar din cauza diferitelor probleme am amânat vizita până marți, 19 noiembrie. Între timp, sâmbătă, 16 noiembrie, m-au înștiințat că boala a început să recidiveze și medicii le-au spus monahilor de la Sfânta Mănăstire Koudoumá, care îl însoțeau, să se pregătească pentru plecarea lui din această lume.

Ghéronda Anastasie KoudoumianósDuminică am fost permanent în legătură cu părintele Antonie Fragákis și, în același timp, îl rugam pe Bunul Dumnezeu să îl țină în viață până marți, când urma să îl vizitez. La scurtă vreme și în chip paradoxal, Ghéronda a început să își revină, să vorbească, să își recapete puterile duhovnicești. I-am anunțat că urma să îl vizitez marți, 19 noiembrie.

În dimineața acestei zile am călătorit din Nafpaktos la Atena. Am ajuns la aeroport la ora 10:15 și avionul decola la 11:00. La spital am ajuns pe la 12:15. Părintele Antonie Frangákis m-a condus în salonul unde era îngrijit Ghéronda. Am luat binecuvântarea Bătrânului și i-am dăruit o cruce sculptată de lemn lucrată de un monah aghiorit.

Părinții mănăstirii – Egumenul Macarie și ieromonahul Theologos – m-au înștiințat că Ghéronda mă aștepta cu dor și nerăbdare. Tot întreba la ce ora trebuia să plece avionul din Atena, când a ajuns la Iraclio (Creta) și în cât timp urma să ajung la spital. După cum mi-au relatat părinții, Ghéronda și-a redobândit în chip de neînțeles toate puterile și a scăpat pentru o vreme de primejdia părăsirii acestei lumi (…).

M-am apropiat de patul lui și i-am spus care sunt motivele vizitei mele: întâi de toate am venit, pentru că îl iubesc și îl prețuiesc, căci are Harul lui Dumnezeu lucrător în el – Mirungerea care este lucrătoare –, apoi, ca să îi mulțumesc pentru dragostea pe care o arată smeritei mele persoane și să îi cer rugăciunile pentru slujirea pe care o am de împlinit.

De asemenea, i-am spus că mă rog ca Dumnezeu să prelungească șederea lui pe pământ pentru noi, dar, dacă Dumnezeu îngăduie să meargă la Dumnezeiasca Liturghie cerească, atunci facă-se voia Lui! Și i-am cerut să se roage pentru noi. Mi-a mulțumit pentru vizită, și-a exprimat recunoștința și dragostea.

Așa cum stătea întins și eu lângă el, a murmurat ceva și nu am putut să înțeleg ce anume spunea. La un moment dat am înțeles ce spunea: ”există oameni pe care îi cinstesc ceilalți și nu vor intra în Rai, și, de asemenea există oameni care sunt socotiți păcătoși de către oameni, dar care se vor mântui”.

Când a venit lângă noi părintele Antonie, a spus:

”Se poate ca despre unul să se creadă că a ajuns la culmile sfințeniei și să existe un altul pe care lumea să îl socotească terminat din pricina păcatelor lui. Însă durerea pricinuită în inimă de simțirea păcatelor poate să îl arunce pe cel de-al doilea la mari înălțimi, iar celălalt să îi rămână în urmă. Un lucru însă este sigur. Nimeni nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu fără să treacă prin durerea pocăinței”.

În salon se aflau opt bolnavi fiecare cu problemele lui. Am trecut pe la toți, i-am salutat și le-am urat cele de cuviință. Mi-am dat seama că, dincolo de durerea trupească, toți bolnavii din salon aveau o starea sufletească foarte grea, câtă vreme Ghéronda Anastasie – și am înțeles asta și din câte mi-a spus în continuare –, deși cunoștea o mare neputință trupească, multă durere, pe care însă nu o manifesta deloc, totuși părea stăpânit de o stare duhovnicească înaltă, intensă.

Acest lucru era vădit din cele ce îmi spunea, din privirea-i curată și pătrunzătoare, din liniștea sufletească și din avântul duhului său. Vedeam un mare elan al sufletului, care efectiv zbura, vedeam o înaltă viețuire teologică lăuntrică într-un trup firav, neputincios și bolnav, care însă avea o stare de pace. Mă minunam de cum putea acest trup să țină un asemenea suflet teologic, strălucind de lumină și plin de elan, care râvnea cu dor după Hristos.

Părinții mai înainte pomeniți ai Sfintei Mănăstiri, și cu ajutorul câtorva mireni prezenți la spital, fii duhovnicești ai lui Ghéronda, l-au ridicat puțin, ca să șadă puțin ridicat în pat, iar picioarele să îi atârne, încât să poată să își miște piciorul operat, așa cum le-au spus medicii. Și cum stătea el, tot repeta: ”Hristos este izvor nesecat! Hristos este izvor nesecat!”. Neîncetat vorbea despre Hristos care ne iubește și ne umple de daruri cerești.

Ghéronda Anastasie KoudoumianósM-am apropiat și i-am spus că în urmă cu niște ani am fost să îl vizitez la Terapie Intensivă pe părintele Ioannis Romanidis care suferise atac cerebral și pe care l-am întrebat ce zic medicii despre starea lui de sănătate, el însă mi-a răspuns că nu îl interesează părerea medicilor despre sănătatea lui, ci care este starea Bisericii în Grecia. Și părintele Ioannis a început să îmi vorbească despre chestiunile teologice și bisericești, deși se afla în pericol de moarte.

I-am cerut lui Ghéronda Anastasie să îmi spună cum explică lucrul acesta. A răspuns:

”Durerea datorată ruperii piciorului este mai puternică decât episodul cerebral”. În continuare a spus: ”Aici în salon toți teologhisesc”. Neîndoielnic vroia să spună că suferă și vorbesc în felurite chipuri cu Dumnezeu, adică se luptă cu El.

Părintele Antonie Fragákis, referindu-se la anumite experiențe pe care le-a avut Ghéronda în urmă cu puține zile, a spus: ”Femeia înveșmântată cu soarele”, despre care se vorbește în Apocalipsa lui Ioan. Atunci am luat cuvântul, ca să îl provoc și i-am spus:

”Ghéronda, când citesc Apocalipsa lui Ioan, văd că de fapt este descrisă Dumnezeiasca Liturghie nezidită în Templul nezidit al Raiului. Această Dumnezeiască Liturghie o simțim și pe pământ. Socotesc că la un isihast mintea [nous] lucrează neîncetat în inimă toată noaptea și dimineața, când se scoală ca să meargă la Dumnezeiasca Liturghie din Sfânta Biserică, în inimă se săvârșește o Dumnezeiască Liturghie. Dar, deși se săvârșește paralel liturghie în inimă și în Biserică, mintea [nous] din inimă așteaptă să primească Trupul și Sângele lui Hristos prin Dumnezeiasca Împărtășanie. Cu alte cuvinte, există o relație între cele două liturghii, în inimă și în Biserică”.

Auzind acestea, Ghéronda ”a prins avânt” și a început să spună:

”Întocmai așa este, Înaltpreasfințite. Dar pe-astea nu le trăiesc mulți. În Apocalipsa lui Ioan este descrisă într-adevăr Dumnezeiasca Liturghie nezidită în Templul nefăcut de mână. Acolo liturghisește Hristos în Persoană. Aici, în templul zidit, Hristos slujește prin preoție și este slujit Trupul și Sângele lui Hristos. Hristos este cu adevărat prezent în templul zidit, în sfânta biserică, dar nu Își găsește odihna atât în spațiul în care se liturghisește, cât în inimile Care Îl primesc.

Acesta este înțelesul cuvântului scripturistic: fiule, dă-mi inima ta. Există liturghia noetică – care se săvârșește cu mintea în inimă – și liturghia cuvântătoare – care se săvârșește în biserică. Precede liturghia noetică și o așteaptă pe cealaltă. Prin Dumnezeiasca Împărtășanie Se așează Hristos pe jertfelnicul noetic al inimii și Se face acolo izvor al tuturor bunătăților”.

La un moment dat i-am spus Bătrânului că Ghéronda Sofronie scrie undeva că la începutul întoarcerii lui către Hristosul cel viu, după experiența filosofiei orientale, simțea că lumea lăuntrică a inimii îi este înfășurată de un perete gros de plumb și la un moment dat ceva precum un ac a străpuns grosimea acestuia, așa încât s-a creat o fisură cât un fir de păr, prin care pătrundea o rază de Lumină.

Ghéronda Anastasie, auzind aceasta, a spus: ”Acest lucru mi s-a întâmplat și mie”. Să menționăm că Ghéronda Anastasie îl iubea mult pe Ghéronda Sofronie, despre care spunea cu admirație: ”Marele Sofronie!”. De asemenea îl iubea mult pe Ghéronda Paisie și pe Ghéronda Efrem Filoteitul, cel din America.

În continuare a spus:

”În inimă se face o crăpătură cât un fir de păr. Am trăit asta cândva. Pe acolo intră mintea [nous] în inima adâncă și le cercetează pe toate… Fisura aceasta rămâne, mintea [nous] nu pleacă de acolo, ci crăpătura aceasta se modifică. Nu este totdeauna aceeași experiență… Rațiunea spune Rugăciunea și când e ea sătulă, dă și inimii.

Se pogoară acolo Hristos odată cu mintea [nous]. Cuvântul este parte a minții [nous]… Cuvântul descrie apoi cât îi este cu putință să descrie și să exprime din experiența inimii… Poarta strâmtă despre care a vorbit Domnul este poarta inimii. Prin inimă intră mintea [nous] în Raiul lui Dumnezeu. Când ajungi la îndumnezeire le ai pe toate. S-a ajuns la capătul Căii. Sfântul Grigorie Theologul a spus: Intră în inima ta și vei vedea raiul. Pentru că una este poarta Cerului, poarta care se deschide în inimă…”

Am rămas uimit de toate cele auzite la spital, la patul de suferință al unui om abia operat, care avea dureri insuportabile, dar al cărui cuvântul teologic curgea precum un șuvoi.

După o vreme am tăcut amândoi, nu vroiam să îl deranjez și să-l obosesc, deși părea că vroia să mai vorbească teologic. Pentru aceasta am vorbit cu monahii care erau alături, stând la picioarele lui Ghéronda. Mi-am dat seama că Ghéronda mă privea scrutător, cu ochii lui expresivi.

Deși suferea, nu își exprima durerea prin vreo mișcare a trupului sau vreo grimasă a feței. Nu îl deranja prezența multor oameni lângă patul lui.

La un moment dat a zis:

”Îngustă este poarta care ne duce în adevărata viață. Și această cărare îngustă eu acum deja o traversez”.

M-am aplecat și l-am sărutat, l-am mângâiat pe cap cu dragoste. M-am dus în spatele lui și îi țineam pernele în poziție dreaptă, ca să stea ridicat în pat. Bătrânul era gânditor, nici nu râdea, nici nu își exprima durerea. Avea o mare noblețe a sufletului. Chipul lui exprima deopotrivă maturitate teologică, dar și candoarea unui copilaș, iar această îngemănare se realizează în Harul lui Dumnezeu prin nepătimirea cea după Hristos.

Ghéronda Anastasie KoudoumianósÎn mână i se introducea ser, amândouă mâinile îi erau rănite și înnegrite de la înțepături. Părintele Antonie, la un moment dat, i-a mângâiat mâna, iar Ghéronda nu a trădat prin nimic că îl doare și că îl deranjează mângâierea aceasta. Cineva dintre cei prezenți a spus că îl doare pe Ghéronda în acel loc din cauza înțepăturilor. Atunci părintele Antonie i-a spus: ”Nu știam, Ghéronda. De ce nu mi-ați spus?”. Și Ghéronda i-a răspuns zâmbind:

”Doar două mâini am, nu am și o a treia, pe care să mi-o fi lăsat-o neatinsă”.

Unii dintre cei prezenți au cerut voie de la Ghéronda să îl fotografieze și să se fotografieze cu el. El nu le-a răspuns nici da, nici nu, și a rămas netulburat și în pace.

I-am spus că inima este aceea care Îl simte pe Dumnezeu. Ghéronda a încuviințat, dar, plin de înțelepciune, a adăugat: ”Dar în același timp, tot inima este aceea care ne duce în înșelare”. Asta se întâmplă atunci când inima nu este curată de patimi. În continuare a spus:

”Răbdarea este Hristos… Toate sunt Hristos… Hristos a spus: Voi pedepsi și iarăși voi tămădui. Uneori Dumnezeu Se exprimă cu asprime, alteori cu dulceață, dar în amândouă chipurile se arată Dragostea Lui.

Lupta cu Dumnezeu este necruțătoare. Nu o cunosc decât Dumnezeu și atleții lui Hristos. Este o luptă necruțătoare, pentru că Dumnezeu este Atotputernic. Dar El este și atotiubire. Și atunci când Își arată asprimea, de fapt Își face simțită iubirea”.

Alături de Ghéronda era un bolnav care respira greu și gemea. L-am întrebat dacă este deranjat de gemetele celuilalt și dacă dorea să rog să fie mutat în alt salon, ca să fie singur și să aibă liniște. Mi-a zis:

”Nu, mulțumesc, nu mă deranjează, mă ajută… Toți aceștia își teologhisesc durerea… Ei completează teologhisirea mea”.

Este uimitor să simți durerea celuilalt ca teologie. Aceasta arată o inimă sensibilă care a fost schimbată-la-față de Harul lui Dumnezeu.

În cea mai mare parte a timpului cât m-am aflat lângă el nu am vorbit eu, ca să nu îl obosesc. Monahii îmi spuneau că pe Ghéronda nu îl obosește această convorbire, ci se bucură să teologhisească. De pildă, pe când se afla într-un alt salon, toată noaptea a spus Rugăciunea cu glas și auzeau și bolnavii.

Am stat lângă el aproape o oră și jumătate. Simțeam pace în suflet și în inimă, o seninătate și bucurie. Apoi am luat binecuvântarea lui, ca să plec. Mi-a cerut să mă rog pentru el. I-am spus că o fac și eu am cerut la rându-mi rugăciunile lui. Mi-a răspuns: ”Aceasta o spuneți din smerenie”. I-am sărutat mâna, el a cerut să mi-o sărute pe a mea, i-am sărutat fruntea și mi-a zis:

”Vă urez să aveți parte de slava cea veșnică!”.

Am plecat cu o puternică dulceață în inimă. La prânz m-am întâlnit cu câteva persoane dragi, continuând convorbirea teologică pe care o începusem cu Ghéronda Anastasie, apoi m-am dus la aeroport, unde au venit să mă întâlnească și alți creștini dragi mie.

M-am urcat în avion și la 5:50 p.m. am decolat din Iraklio către Atena. Pe la ora 10:00 seara eram la Nafpaktos. 14 ore din ziua aceea am cunoscut doar trăiri puternice, o călătorie-fulger, în care am fost impresionat de fulgerul teologiei empirice a unui Ghéronda al experienței duhovnicești, care bolea într-un spital în care stăpânea durerea.

După două zile, părintele Antonie mi-a trimis două mesaje, definitorii pentru discuția pe care o purtasem cu Ghéronda.

”În urmă cu două zile Ghéronda a spus: M-a odihnit mult vizita Mitropolitului de Nafpaktos… S-a supus la o călătorie atât de obositoare din dragoste… Ce pot să dau în schimb? Doar calde mulțumiri…. Apoi Ghéronda și-a mai revenit puțin. Dar de la discuția noastră nu a mai teologhisit deloc. Era cufundat în taina tăcerii”.

”Astăzi, părintele Timotei, frate al Mănăstirii Koudoumá: Când a venit Mitropolitul Nafpaktosului, mult iubit de Ghéronda – de notat că Ghéronda și-a redobândit atunci capacitatea de a comunica și îl aștepta cu dor pe mitropolit – atunci am primit și ultimul dar teologic al lui Ghéronda. A făcut o recapitulare cuprinzătoare a întregii sale teologii. A fost cântecul lui de lebădă. După această întâlnire a trecut definitiv în tăcere. În limba veacului viitor…”.

Binecuvântatul Ghéronda aștepta intrarea în Dumnezeiasca Liturghie cerească, după care a dorit toată viața sa, încă de atunci de când trăia în peșteri și în Sfânta Mănăstire.

Harisma fericitului sfârșit

Gerwn Anastasios KoudoumianosÎn ultimele zile dinaintea adormirii sale se ruga în continuu. Avea dificultăți în a se exprima și dureri mari. Le spunea Părinților mănăstirii:

”Mă mai țin în viața pământească rugăciunile voastre. Prelungirea aceasta este dar făcut mie spre pocăință. Vă mulțumesc și vă binecuvântez pe toți! Mă rog pentru toți ca smerit răspuns la rugăciunile voastre”.

M-au înștiințat că sfârșitul biologic al lui Ghéronda era iminent și atunci le-am trimis următorul mesaj:

”Arhanghelul Mihail să îl însoțească, dimpreună cu toate puterile cerești și cu iubiții lui Sfinți. Binecuvântatul vas al pustiei să intre în Liturghia cea cerească. Binecuvântată fie slăvita sa cale și intrarea lui în Sfânta Sfintelor!”.

La un moment dat Ghéronda i-a cerut Egumenului mănăstirii sale să îi dea binecuvântarea, ca să pornească înspre Lumină. Egumenului îi venea greu să o facă. Dar când a venit să îl viziteze Înaltpreasfințitul Mitropolit al Gortinei, kir Macarie, acesta i-a citit o rugăciune și sufletul lui Ghéronda a plecat către Lumină. Din întâmplarea aceasta se vede întâlnirea unui teolog harismatic cu Harul arhieriei și arată că toate harismele sunt dăruite de Dumnezeu prin Biserică, ca să fie puse în lucrare în Biserică, prin rugăciunea episcopilor și a preoților, spre slava Dumnezeului Treimic.

La scurt timp după aceasta părintele Antonie m-a înștiințat printr-un mesaj că Ghéronda a adormit întru Domnul:

”A plecat către Lumina Învierii Ghéronda Anastasie[3]. Să avem binecuvântarea lui!”.

I-am răspuns:

”Să avem binecuvântarea lui pascală! Hristos va spune, precum a zis la adormirea lui Avva Sisoe: Aduceți-mi vasul pustiei!… Te-a binecuvântat Dumnezeu să îl cunoști și să îl faci cunoscut lumii. Ai câștigat experiența unui om îndumnezeit. Transmite urările mele Egumenului și Părinților mănăstirii!”.

Ghéronda Anastasie a fost binecuvântat, a însemnat cu adevărat o puternică mărturie teologică a epocii noastre, comparabilă cu a marilor nevoitori de-Dumnezeu-văzători din vechime despre care stă scris în Pateric.

Fericitul lui sfârșit mi-a amintit de cuvintele Sfântului Grigorie Theologul, pe care le-a rostit așteptându-și moartea: ”[demonul] lovește trupul, dar sufletul rămâne nevătămat, Dumnezeiescul chip îl voi înfățișa lui Hristos, așa cum l-am primit, ucigașule de om”. ”Ia-mă după cum voiești, Hristoase, pe mine, cel ce se închină Ție!”.

De asemenea, mi-a venit în minte cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, că moartea ”nu mai este cumplită, ci a fost călcată, a fost batjocorită, s-a făcut de nimic și de nici o valoare”. Încă, mi-a amintit și de cuvântul lui Ghéronda Sofronie, anume că ceasul ieșirii noastre din lume este ”triumfător” și că ”în așteptarea înfricoșătoarei, dar măreței clipe, sufletul simte în adâncul său cea mai înaltă pace, dragostea părintească și se avântă năvalnic către Lumina cea neînserată”.

Astfel a trăit și astfel s-a săvârșit sau, mai degrabă, s-a desăvârșit Ghéronda Anastasie.

”Cum este cel pământesc, așa sunt și cei pământești; și cum este Cel ceresc, așa sunt și cei cerești. Și după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm și chipul Celui ceresc” (I Corinteni 15:48-49). Cu adevărat, Ghéronda Anastasie – Anastasie după nume și al Învierii [gr. anastásimos] după viață – a purtat chipul Celui ceresc!

Egumenul și monahii Sfintei Mănăstiri Koudoumá sunt niște privilegiați de Dumnezeu, pentru că au avut un asemenea Ghéronda binecuvântat, pe care ei îl slujeau din toată inimă.

În vârtejul greutăților slujirii mele episcopale, Dumnezeu îmi trimite și unele bucurii, dintre care una este întâlnirea mea cu Ghéronda Anastasie Koudoumianós, pe care l-am simțit și l-am cunoscut ca pe un adevărat fulger ceresc în epoca noastră mizerabilă, iar adormirea lui întru Domnul m-a făcut să simt că am rămas orfan, dar mai puternică și biruitoare a fost în inima mea bucuria Învierii.

Să avem mijlocirile lui!

 

__________________________________________________________________________________________

 

[1] Biserica din Constantinopol, a Patriarhiei Ecumenice, căreia îi este subordonată Biserica Cretei. [n.tr.]

[2] ”Voința gnomică”, a alegerii între bine și rău, este o consecință a căderii. Potrivit ”voinței celei după fire”, omul nu poate alege decât binele și nu poate alege decât să împlinească voia lui Dumnezeu. [n.tr.]

[3] Aici autorul mesajului pune în evidență înțelesul numelui Anastasios, care înseamnă ”de Înviere, al Învierii”. [n.tr.]

  • Vizualizări: 1103

Χρησιμοποιοῦμε cookies γιὰ νὰ βελτιώσουμε τὴν ἐμπειρία σας στὸν ἰστότοπο μας.  Διαβάστε Περισσότερα - Ἀποδοχή.

We use cookies to improve your site experience. Read More - Acceptance