mb-menu-ro

Mitropolitul de Nafpaktos, Ierótheos, scrie despre Siria (partea întâi)

Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos, a consemnat în jurnalul său personal experiențele trăite în mijlocul creștinilor ortodocși ai Patriarhiei Antiohiei, în urmă cu 25 de ani. Cugetări și imagini din vremuri mai bune, când ortodocșii din regiune nu trăiau cu frica morții. Însemnările din paginile de jurnal ale Înaltpreasfințitului Ierótheos au o însemnătate aparte, pentru că ne ”transportă” într-o altă epocă, într-un alt colț de lume, nu prea departe de țara noastră, unde viața pe atunci curgea cu totul altfel. Pe atunci actualul Patriarh al Antiohiei, Ioannis, era simplu preot, iar fratele său, Mitropolitul Alepului, Pavel, despre a cărui soartă, din aprilie anul acesta, nu se mai știe nimic, punea bazele Mitropoliei Alepului.

Textul care urmează aparține Înaltpreasfințitului Mitropolit de Nafpaktos și Agios Vlasios, Ierótheos, iar fotografiile provin din arhiva sa personală:

Urmăresc ce se petrece în Siria și simt o adâncă amărăciune și mâhnire. Nu doar pentru evenimentele tragice care au loc acolo, ci și pentru că, în urma numeroaselor mele vizite în Orientul Mijlociu, în intervalul dintre februarie 1988 și începutul lui 1990, dar și ulterior, în decursul anului academic 2000-2001, mi-am făcut multe cunoștințe, m-am împrietenit cu mulți creștini ortodocși, am vorbit de multe ori creștinilor din Damasc, din Alep, din Latakia, Tartus și din alte orașe, am cunoscut și am apreciat dragostea lor de Biserica Ortodoxă, dar și setea după teologia ortodoxă.

Siria era escala pe care o făceam în drumul către Liban, unde mergeam, ca să predau la Facultatea de Teologie ”Sfântul Ioan Damaschin” din Balamand, care ține de Patriarhia Antiohiei. În Liban domnea războiul civil, iar în Siria, regimul dictatorial al lui Assad, tatăl actualului președinte al Siriei. Erau amândouă țări cu probleme, în care îi întâlneam pe rum orthodox, adică pe creștinii ortodocși, liturghiseam cu ei, vorbeam și țineam legătura cu oameni din aceste state.

Tot ce întâlneam mă impresiona. Pentru că erau regiuni cu probleme, nu puteam nici măcar comunica telefonic cu Grecia și într-un anume fel eram izolat. Ministerul Elen de Externe s-a îngrijit să mi se acorde pașaport de serviciu, ca în Siria să mă deplasez în condiții de mai mare siguranță, iar pe toată durata șederii mele acolo mă aflam sub protecția Ambasadei Elene din Damasc. În Liban însă, din pricina situației de război Ambasada Greciei nu funcționa.

Date fiind toate acestea, am simțit nevoia să-mi consemnez impresiile zilnice într-un jurnal. Acum, când îl citesc mă mișcă profund. Văd situațiile tragice cu care m-am confruntat, agonia și durerea oamenilor provocată de continua vărsare de sânge. Urmează ca în viitor să public acest jurnal, ca cititorii să înțeleagă condițiile de atunci, dar și condițiile în care trăiesc acum creștinii ortodocși. Va fi o carte revelatoare și captivantă.

În prezentul număr al revistei Ekklisiastiki Paremvasi (Septembrie 2013) se vor da publicității pentru prima oară câteva fragmente din acest jurnal – fragmente care se referă îndeosebi la Damasc, Alep și Latakia, unde acum face ravagii un război cumplit. Printre victimele acestuia se numără Mitropolitul Alepului, Pavel, care a fost răpit, iar soarta lui este necunoscută, după cum, de asemenea, se știe că o mare parte a populației ortodoxe din Latakia a părăsit regiunea.

Am consemnat în acest jurnal că la primele mele vizite în Siria și Liban (1988-1990), profesor și decan al Facultății de Teologie din Balamand era Arhimandritul Ioannis Yiazezí, actualul Patriarh al Antiohiei, kir Ioannis. Iar la vizita mea din 2001, profesor și decan al Facultății de Teologie era Mitropolitul Alepului, kir Pavel – fratele după trup al actualului Patriarh Ioannis. Mitropolitul Alepului, așa cum menționat mai sus, a fost răpit și nu se știe nimic despre soarta sa. Cu amândoi am legat o strânsă prietenie, am colaborat în multe direcții, am fost găzduit în casa lor din Latakia și este firesc să mă interesez de ei, de creștinii de acolo și de întreaga regiune.

Experiența pe care am trăit-o în Siria și în Liban m-a maturizat, a fost un prilej să aflu multe lucruri și să leg prietenii trainice. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru această șansă și Îl rog să aducă pacea în aceste locuri.

Damasc – Latakia – Valea Creștinilor – Alep

(Fragmente inedite despre creștinii ortodocși din Siria, din jurnalul meu personal.)

După cum am menționat deja, voi publica câteva fragmente din jurnalul pe care îl țineam în timpul vizitelor mele în Siria și în care vorbesc despre capitala Siriei, Damascul, despre marele port al Siriei, Latakia, despre Sfânta Mănăstire a Sfântului Gheorghe din Valea Creștinilor și despre al doilea mare oraș al Siriei, Alep. Aceste însemnări prezintă o imagine despre legătura mea cu creștinii ortodocși din Siria, care acum se află în război și sunt prigoniți. Cartea, în întregul ei, se va publica ulterior și conține informații interesante despre această regiune.

Damasc

Vineri, 12 februarie 1988

Am decolat de la Atena la ora 12:35 a prânzului cu un avion al companiei Olympics Airlines, și am ajuns în Damasc la 3:00 după-amiază. Călătoria mea în Liban va avea loc cu o escală în Damasc, capitala Siriei, pentru că aeroportul din Beirut nu funcționează, fiind închis din cauza războiului.

De la aeroportul din Damasc (1988)

Siria este un punct nodal între Asia, Africa și Europa, și pe aici au trecut diferite popoare și culturi. Acest spațiu este marcat de conflicte, influențe reciproce și contopiri culturale. Prin Siria au trecut egiptenii, hitiții, asirienii, babilonienii, perșii, grecii, romanii, arabii, turcii, selgiucizii, otomanii, mamelucii și francezii, care, fiecare, și-au lăsat amprentele culturale asupra acestor locuri.

Din avion, am văzut Ciprul întocmai cum apare pe hartă. Apropiindu-ne de Damasc, mi-era dat să văd un adevărat peisaj selenar. Damascul, cu cele 3 milioane de locuitori ai săi, este o mare oază înconjurată de deșert. Timp de zece minute, în timpul zborului, nu am văzut nici un copac, doar câteva căsuțe răzlețe în deșert.

La aeroport mă aștepta un funcționar al Ambasadei Elene. Aeroportul din Damasc este construit la standarde europene și este cu mult superior aeroportului din Atena[1]. Arhitectura acestuia conține și multe elemente orientale.

Ziua de vineri este zi de odihnă pentru musulmani, de aceea în aeroport era puțină lume. Când am trecut pe la poarta de control, am fost examinat de trei persoane, unul era polițist, iar ceilalți doi, reprezentanți a două organizații politice diferite. Toți trei mi-au verificat pașaportul. Am aflat că fiecare organizație o urmărea pe cealaltă.

Cu automobilul Ambasadei Elena am fost condus la Patriarhia Antiohiei. Am trecut pe lângă poarta de unde primii creștini l-au coborât pe Apostolul Pavel într-un coș și l-au ajutat să scape, ca să nu fie omorât de evrei. Patriarhia se află pe ”Ulița Dreaptă”, așa cum este numită în Faptele Apostolilor (9:11). Acolo, în apropiere, se află și casa lui Anania, la care Dumnezeu l-a trimis pe Apostolul Pavel, ca să primească botezul. Acum pe locul acesteia se află o bisericuță și se află în jurisdicția latinilor[2].

Damascul este capital Siriei. Este cel mai vechi oraș locuit din lume, datează din 5000 î.Hr. În anul 1000 î.Hr. era capitala statului aramaic. Până azi există undeva, la nord de Damasc, satul Maalula, ai cărui locuitori vorbesc limba aramaică, pe care o vorbea Hristos.

Am cunoscut pe cineva care era de loc din Maalula și l-am rugat să îmi spună în aramaică câteva cuvinte ale lui Hristos, precum ”Eu sunt Lumina lumii”, ca să aud cum aproximativ vorbea Hristos.

Toate neamurile care s-au peregrinat prin Siria, au trecut și prin Damasc, care în anul 334 î.Hr. a ajuns sub stăpânirea lui Alexandru cel Mare, iar grecii sunt cei care au dat înflorire comerțului în zonă. În interiorul Damascului aramaic a apărut un Damasc grecesc, ale cărui urme se văd până azi.

Mulți susțin că Damascul și, în general, Siria este o ”Grecie mare”, necunoscută multora dintre noi. De altfel, Antiohia Siriei se numea în vechime ”Atena siriană”. Locuitorii ei vorbeau limba greacă, cunoșteau filosofia greacă și teologia ortodoxă. Să ne amintim de operele Sfântului Ioan Damaschin, acest mare Părinte și dogmatist al Bisericii.

Damascul a fost ”cel mai important avanpost al Imperiului Bizantin”. După romeii-bizantini, Damascul a fost cucerit succesiv de arabi (635 d.Hr.), de turcii selgiucizi, de egipteni, mameluci, mongoli etc., iar recent de francezi. Prezența franceză a durat din 1920 până în 1945 și a cunoscut mult episoade sângeroase. În 1946 armatele franco-engleze au părăsit Siria, care a devenit ulterior un stat independent cu capitala la Damasc.

Damascul joacă un rol important în comerțul dintre Beirut, Amman, Bagdad și Kuweit.

Musulmanii sunt mai ales suniți. Există și șiiți, din a căror erezie fac parte și aleviții.

Damascul este reședința Patriarhiei Antiohiei, care este a treia patriarhie în ordinea patriarhiilor vechi, după Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Alexandriei, și păstorește în jur de 1 200 000 de creștini, din Liban până în Irak…

Totul mă impresionează. Damascul se împarte în două mari părți, prima în care se află clădirile moderne, și cea veche cu clădiri vechi, străduțe înguste etc. Cele mai multe femei circulă purtând veșminte negre, ca și cum ar fi monahii ortodoxe, și cu fața acoperită cu un văl. Aceștia sunt cei mai conservatori musulmani. La început credeam că sunt monahii, apoi am aflat că sunt musulmance conservatoare.

La Patriarhie m-a primit consilierul patriarhal, Episcopul de Seidanáia, Ilias, care vorbește limba greacă. Mi-au oferit și am gustat cafeaua arăbească. Foarte amară, fără zahăr, și neagră. Mi-a fost greu să beau o asemenea cafea, iar ei, la rândul lor, mi-au spus zâmbind că lor le este la fel de greu să bea cafeaua grecească, în care se pune mult zahăr. Au remarcat: ”Cafeaua voastră nu este cafea, ci doar un preparat dulce. A noastră este cafeaua adevărată”.

Pentru că ziua de vineri este zi repaus pentru musulmani, de aceea și creștinii săvârșesc în aceeași zi Dumnezeiasca Liturghie la care participă multă lume. Am mers la Dumnezeiasca Liturghie, care se săvârșea pe la 6-7 seara. A slujit Preasfințitul Episcop de Seidanáia și au cântat femei cu niște voci extraordinare. Strana dreaptă cânta în grecește, iar cea stângă în arabă. La fel se întâmplă în toate sfintele biserici de aici, doar că în unele dintre acestea la strana dreaptă se cântă în arabă, iar la cea stângă în greacă.

Seara ne-a fost oferită o cină la un hotel foarte luxos din oraș. La discuția de la cină am aflat că Siria are un sistem politic socialist. Țara este guvernată de aleviți, partidul alauitonilor. La spitale, din 1000 de locuri de muncă pentru medici, 800 sunt ocupate de membri ai partidului, iar alte 200 de locuri se acordă unor specialiști de marcă în medicină.

Am înnoptat în clădirile Patriarhiei, niște clădiri foarte vechi – odăile și mobilierul le vădesc vechimea și sărăcia. La Patriarhie locuiesc toți clericii celibatari ai Damascului. Au masă și buget comune.

Dimineață, pe la 4:30, m-a trezit hogea, care îi chema pe musulmani la rugăciune. O jumătate de oră, până la 5:00, s-au auzit de la multe minarete diferiți hogi care îi chemau pe musulmani la rugăciune. Era ceva fără precedent pentru mine. M-a făcut să conștientizez că mă aflu în Orient.

Dimineață am aflat de istoria unui anume Pantelís Koutsodóntis. Toți banii pe care îi adună din munca sa acest om îi folosește pentru construirea de sfinte biserici. Până atunci construise deja șase sfinte biserici. Duce o viață de aspră nevoință. Mănâncă un iaurt la prânz și bea un ceai seara, iar banii pe care îi adună îi dăruiește pentru construirea de sfinte biserici.

Biserica a vrut să îi acorde un premiu, dar nu s-a dus să primească medalia. În perioada în care m-am aflat acolo, a avut loc târnosirea celei de-a șasea biserică pe care a construit-o kir Pantelís. La târnosire au organizat un mare praznic și au dat o masă, dar el și-a mâncat iaurtul pe care îl adusese cu el!

În fiecare zi de vineri președintele Siriei se duce la geamie pentru rugăciune. Vinerea este ziua de odihnă a musulmanilor, sâmbăta a evreilor, iar duminica a creștinilor. Dacă vizitezi orașul în aceste zile și vezi unele magazine închise, înțelegi că proprietarii lor sunt musulmani sau evrei sau creștini.

Seara, mergând de la restaurant la patriarhie, am văzut niște copilași pe bicicletă care vindeau șervețele și hârtie igienică. Mi-au spus că le aduc pe ascuns din Liban, de asemenea aduc și medicamente. Mi-am amintit de comerțul la negru și de vânzătorii ambulanți din perioada ocupației din țara noastră, după relatările tatălui meu.

În Damasc nu există multe medicamente și se fac importuri pe ascuns din Liban. La spital a existat un caz când nu s-a putut realiza o intervenție chirurgicală, pentru că nu aveau anestezic!”.

Vineri, 22 aprilie 1988

Vineri, la ora 4:30 am ajuns la aeroportul din Damasc cu compania Olympics Airlines.

Am fost foarte surprins să văd că la aeroport nu era multă lume, iar unii care dormeau prin colțurile foarte luxosului aeroport. Funcționarul Ambasadei Greciei mi-a explicat că era repaosul de vineri, și, în plus, perioada Ramadanului.

În luna aprilie musulmanii sărbătoresc Ramadanul. Toată ziua postesc, nu beau și nu fumează, dar mănâncă seara începând cu ora 8:00, toată noaptea, de la 12:00 până la 4-5 dimineața stau treji, umblând din casă în casă, fac vizite și mănâncă. Dorm după ora 4 până pe la 9-10. Dimineața sunt epuizați, iar cei mai săraci dorm pe unde apucă. Magazinele și serviciile publice deschid la ora 10 dimineața.

Ramadanul durează 28 de zile. În ultimele zile are loc bairamul, când se mănâncă și se bea foarte mult. Coranul este lege a Statului, de aceea se interzice ca pe durata Ramadanului să se mănânce în restaurante în timpul zilei. Dacă încalcă cineva această lege, este închis. Bolnavii, ca să mănânce, trebuie să aibă hârtie de la medic, iar străinii trebuie să își prezinte actele de identitate.

M-am dus la Patriarhie și l-am întâlnit pe Patriarhul Ignatie. În biserica patriarhală care se află alături de clădirea patriarhiei, se pare că sărbătoreau ceva foarte important. Am întrebat ce se întâmplă și mi-au spus că avea loc o nuntă la care participau opt mitropoliți și mai bine de zece preoți.

La intrarea în biserică amenajaseră un arc prin care să treacă mirii. Pe mireasă au adus-o cu cântări de instrumente tradiționale care s-au făcut auzite toată după-amiaza. Înainte de venirea mirilor în Biserică, corurile au cântat mult timp canonul Învierii, ca să ”distreze” lumea, după cum mi-au spus ulterior…

La sfârșit s-a auzit un strigăt ascuțit foarte puternic articulat de toți cei prezenți, printre care se aflau și mulți oficiali. Cu toții au strigat, oficiali și neoficiali. Era o manifestare populară, o dovadă a bucuriei lor pentru săvârșirea nunții.

Vineri, 21 octombrie 1988

Zburam cu Olympics Airlines către Damasc, unde am ajuns la orele după-amiezii. Mă aștepta funcționarul ambasadei, au avut loc aceleași proceduri pe care le-am prezentat în fragmentul anterior și cu mașina ambasadei am mers direct la Patriarhie.

În biserica patriarhală care se afla alături de Patriarhie avea loc, din nou, o nuntă creștină, pentru că vinerea este zi de repaus pentru musulmani și pentru întreaga țară. Am văzut lucruri stranii. Când au sosit mirele cu mireasa, tot poporul prezent s-a strâns în jurul lor și au dansat în jurul mirilor unul lângă celălalt cu mișcări simple și cu strigăte.

L-am întâlnit pe Patriarhul Antihiei Ignatie. I-am transmis sărutarea frățească și salutările Arhiepiscopului Serafim, iar el a răspuns: ”Arhiepiscopul Serafim mi-e prieten personal. Și are o voce foarte frumoasă…”.

Tocmai se afla în desfășurare un congres de două zile al tineretului ortodox din Damasc și făceau darea de seamă a activităților din anul precedent și le programau pe cele de anul viitor. La congres au participat 150 de studenți și intelectuali. Acești tineri organizează frecvent diferite manifestări creștine și multe privegheri. Părintele Damaschin mi-a spus că în acel an organizaseră 25 de privegheri.

M-am dus la întâlnire și le-am vorbit tinerilor, dintre care cei mai mulți cunoșteau Mănăstirea Sfântului Gheorghe din Valea Creștinilor și mă invitaseră, ca atunci când revin în Damasc să le țin un cuvânt și să purtăm o discuție.

Patriarhul a rânduit să mi se ofere o masă la unul dintre cele mai bune restaurante ale orașului. M-a impresionat opulența restaurantului. Nici nu părea să fie restaurant. Mai întâi ne-au condus într-un salon foarte luxos cu fotolii și măsuțe bogat decorate, cu perdele orientale și, în general, cu un decor oriental încărcat, și aici ne-au oferit ceva de băut. Am așteptat în acest spațiu, până când ne-au pregătit masa, care urma să aibă loc în alt loc. Salonul acesta nu era decât un vestibul al sălii de mese.

Când au fost gata, ne-au anunțat că ne putem așeza la masă. Ne-au adus aproape zece feluri de salate și mâncăruri pentru zilele de post cu dezlegare la ulei… Pe toată durata mesei au stat lângă noi, în picioare, trei chelneri, numai și numai pentru noi, ca să ne servească. Ne-au spus că acesta era obiceiul oriental. Este obligatoriu ca cineva să stea în picioare pe durata mesei, spre a împlini dorințele mesenilor.

Musulmanii, în ziua aceea, sărbătoreau ziua de naștere a lui Mahomed, de aceea era interzis să se servească vin la masă, însă nouă ne-au oferit, pentru că eram străini.

Pe durata mesei, mi s-a explicat care sunt condițiile de viață în Damasc. De pildă, am aflat că, dacă cineva își închiriază casa, de fapt o pierde, pentru că niciodată chiriașul nu își plătește chiria și este greu apoi să îl scoți din casă. De asemenea, în Damasc este o mare lipsă de medicamente. Părintele Damaschin mi-a spus că din acest motiv tatăl lui de două ori a fost scos din sala de operație, în care fusese introdus pentru intervenția chirurgicală. Prima oară, pentru că în ultima clipă au constatat că nu existau mănuși pentru chirurg, iar a doua oară, pentru că nu exista anestezic.

Seara am dormit în odăile foarte vechi ale Patriarhiei, într-un pat de secol XIX…

Joi, 3 noiembrie 1988

… Când am sosit la Damasc m-a impresionat din nou ceva, anume vestimentația copiilor de școală. Elevii purtau uniforme militare. Până și elevele aveau pantaloni militar, manta și centură. La fel și copiii de școală primară. Este uimitor să vezi copilașii îmbrăcați ca niște soldați. Era cu adevărat o priveliște înfricoșătoare.

Drumurile erau murdare.

După-amiază am mers la biserica unde se adunau studenții și intelectualii, care mă invitaseră și am purtat o discuție interesantă timp de vreo 4 ore și jumătate. Mi-au pus multe întrebări, ca, de pildă: ”Ce sunt lacrimile și care este folosul lor? Cum înțeleg eu că trebuie să mă fac monah? Cum să mă curăț de patimi? De ce nu am rugăciune neîncetată?”. Și multe alte asemenea întrebări.

Au trecut multe ore de discuție și nu doreau să plece. O tânără intelectuală mi-a spus: ”Ne-ați deschis un drum nou. Dumnezeu v-a trimis. Avem înaintea ochilor acum o viață nouă. Vă suntem recunoscători. Domnul să vă aibă lângă El”. Un alt intelectual a spus, prin cuvintele părintelui Paisie Aghioritul: ”Ne-ați dat o bomboană, ca noi să găsim toată cofetăria”. Iar altul a spus: ”L-am văzut pe Dumnezeu pe chipul dumneavoastră”. La sfârșit mi-au făcut și o surpriză. Mi-au dăruit o schiță cu mine în timp ce vorbeam, pe care a făcut-o cineva dintre cei de față…

Sâmbătă, 21 ianuarie 1989

… Drumul către Damasc, între kilometrul 70 și kilometrul 50, era efectiv înghețat, așa cum îl lăsasem în urmă cu o săptămână. Mașinile circulau pe gheață. La fiecare kilometru găseam mașini întoarse invers.

Pe acest drum am văzut tot felul scene stranii. Dintr-un autobuz al acestei linii au sărit trei oameni, în timp ce mașina era în mișcare. De asemenea, am văzut un vânzător de bilete, care, în timp ce autobuzul era în mișcare, s-a urcat pe o scară deasupra mașinii, ca să aranjeze valizele. Apoi, încet-încet, în timp ce autobuzul gonea, a coborât de pe scară și cu un salt era în autobuz, intrând pe ușă.

Seara aveam întâlnire în Damasc cu studenții și intelectualii pe care îi cunoșteam, la centrul duhovnicesc al Parohiei Cinstita Cruce. Erau în jur de 70 de oameni. Le-am vorbit despre Harul lui Dumnezeu și despre cum lucrează el în om. Se vedea că erau foarte mulțumiți de cuvânt și mi-au pus multe întrebări.

Seara m-am întors la Patriarhie pe la ora 10, răcit cobză În Damasc ninsese toată ziua, până la această oră a nopții.

Duminică, 22 ianuarie 1989

Dimineață am participat la liturghie la catedrala patriarhală. A liturghisit Patriarhul Ignatie. Nu s-a urcat pe tron, ci stătea în picioare în fața tronului; avea înainte o mică strană și cânta.

La catedrala patriarhală, au un protopsalt din Grecia, cred că din insula Chios, se numește Kaplánis, și de regulă cântă în grecește, dar uneori și în arabă. Strana dreaptă cântă în greacă, iar cea stângă în arabă. În ziua aceea, la strana dreaptă era chiar Patriarhul.

Continuare:

Mitropolitul de Nafpaktos, Ierótheos, scrie despre Siria (partea a doua)

Mitropolitul de Nafpaktos, Ierótheos, scrie despre Siria (partea a treia)

Mitropolitul de Nafpaktos, Ierótheos, scrie despre Siria (partea a patra)

______________________________________________________

[1] Autorul face referire la vechiul aeroport din Atena, cel din cartierul Ellinikó. [n.tr.]

[2] Catolicilor. [n.tr.]

  • Vizualizări: 2051

Χρησιμοποιοῦμε cookies γιὰ νὰ βελτιώσουμε τὴν ἐμπειρία σας στὸν ἰστότοπο μας.  Διαβάστε Περισσότερα - Ἀποδοχή.

We use cookies to improve your site experience. Read More - Acceptance